traffic analysis

Annonces Immobilières
Abbeville
Somme
Zilek : Immobilier Abbeville

TRANDAFIRUL


__________________________________________

Cărţi de suflet










Tămăduitorul (film YT)      Inocenţă (film YT)
___________________________________________


Cred că nu vom afla niciodată numele grădinarului care acum 4000 de ani a reuşit să obţină din măceşul modest, prima floare de trandafir. De atunci, regele florilor a fost proslăvit în poezii, legende şi mituri, a devenit emblema Orientului. În mitologia creştină, trandafirul este simbol de caritate, de puritate sufletească şi iubire faţă de Dumnezeu. Dar, dincolo de toate aceste însuşiri graţioase, trandafirul este o sursă supremă de sănătate.



Din antichitate şi până în prezent, trandafirul a fost preţuit nu numai pentru frumuseţea şi parfumul său deosebit, dar şi pentru calităţile lui vindecătoare. Medicii antici aveau dreptate când scriau că trandafirul este un medicament natural universal. În medicina chineză şi tibetană, petalele de trandafir se foloseau pentru curăţarea ficatului de toxine, ridicarea tonusului organismului. Ceaiul aromat se recomandă pentru îmbunătăţirea vederii, auzului şi activităţii muşchiului cardiac la persoanele vârstnice.
Femeilor care nu pot să devina mămici, medicina orientală le propune siropul din flori de culoare albă şi roz, iar în caz de sterilitate masculină, siropul de flori roşii şi bordo. Persoanele afectate de depresie erau sfătuite să-şi stropească zilnic locuinţa cu infuzie de trandafir.



În Grecia antică şi mai târziu în Europa, medicii foloseau apa de trandafir în cazuri de afecţiuni psihice, boli de inimă şi de rinichi. Bolile de plămâni se tratau cu fumul petalelor uscate, iar bolnavilor de tuberculoză li se prescria inhalarea miresmelor de trandafiri proaspeţi.



REMEDII CU TRANDAFIRI

petalele de trandafiri

Se culeg dimineaţa, când aerul este curat şi umed, de preferat după o ploaie sau rouă abundentă. Se aleg florile complet desfăcute, dar nu veştejite. Ca să nu se piardă nimic din calităţile lor utile, florile nu se spală. Petalele se folosesc pentru prepararea leacurilor, în stare proaspătă sau uscată.

Stomatită.
Se taie mărunt 3 linguri de petale, se infuzează în 2 pahare de apă clocotită până la răcire şi se clăteşte gura de câteva ori în timpul zilei.

Conjunctivită.
O lingură de petale uscate se infuzează în 200 ml apă clocotită 30 minute, apoi se strecoară şi se lasă la răcit. De câteva ori pe zi, se şterg ochii cu infuzie, iar înainte de culcare, tampoane de vată îmbibate cu infuzie se lasă pe pleoape 30 minute.



Amigdalită.
Se amesteca parti egale de petale de trandafir (proaspete sau uscate) cu miere de albine. Amestecul se tine in gura 20-30 de minute, apoi se scuipa. Se repeta de doua ori pe zi, timp de 3-4 zile.

Paradontoză, stomatită.
Pulberea din flori uscate amestecată cu miere de albine este un remediu pentru orice proces inflamator în cavitatea bucală. Cu amestecul aromat se frecţionează gingiile bolnave.

Raceală, bronşită, faringită, nevroze, avitaminoză.
Se bea ceai din petale uscate de trandafir (o linguriţă la un pahar de apă fierbinte).



Spondiloză.
Se macerează 7-10 petale de trandafir în 125 ml de ţuică timp de 5 zile. Locurile bolnave se frecţionează cu soluţie înainte de culcare, apoi se leagă cu un fular de lână sau blană de iepure.

Boli de piele.
Pentru diminuarea iritaţiei în cazuri de eczemă, psoriazis, coşuri, erizipel, prurit alergic, pe locurile afectate se aplică un strat de petale proaspete, care apoi se fixează cu plasture sau tifon. Plăgile infectate şi arsurile se vindecă mai repede dacă se aplică zilnic câte un strat de petale proaspete.

Constipaţie.
Se recomandă mestecarea meticuloasă şi înghiţirea a 8-10 petale proaspete de trandafir, de 2-3 ori pe zi, cu 30 minute înainte de masă.



Accesele de migrenă, vertij, greaţă, slăbiciune.
S-a demonstrat ştiinţific că inhalarea aromei de flori de trandafir vindecă aceste afecţiuni. Persoanele cu sistemul nervos slab, predispuse la depresii, nevroze, trebuie să folosească de asemenea, cât mai des inhalarea aromei de trandafir. Într-un lighenaş cu apă fierbinte, se pun câteva flori de trandafir şi se lasă în camera unde se află persoana afectată. Metoda dă rezultate şi în cazuri de răceală, gripă, guturai.

Astm bronşic.
Amestecaţi 10 linguri de petale de trandafir cu 500 g dovleac tocat, o lingură de frunze de pătlagină tăiate mărunt şi un litru de vin roşu (natural). Amestecul se aduce până aproape de fierbere, apoi se ia de pe foc. După răcire, se adaugă 2 linguri de miere de albine. Se consumă câte o lingură, de 5 ori pe zi, timp de 3 zile, apoi urmează o pauză de 3 zile. Cura durează până la consumarea produsului. După o pauză de o lună, poate fi repetată.




ULEIUL DE TRANDAFIRI


Insomnie, depresie.

Se inhalează, de mai multe ori pe parcursul zilei, aroma uleiului de trandafiri.

Angină pectorală: bolnavilor li se recomandă purtarea unui medalion cu un tampon de vată îmbibat cu o picătură de ulei de trandafir.
În caz de otită: 2-3 picături de ulei se picură în ureche, de trei ori pe zi.

Blefarită
: se ung pleoapele inflamate de 2-3 ori pe zi cu ulei de trandafir, timp de o lună. În acelaşi timp, se bea şi ceai din petale de trandafir.

Celulită
: 12 picături de ulei de trandafir se amestecă cu 100 ml ulei de măsline. Se frecţioneaza locurile cu probleme, după un duş cald.

Arsuri, ulcer varicos, escară: se aplică ulei de trandafir sub formă de comprese.



APA DE TRANDAFIR

Strămoşii ne-au lăsat secretele folosirii unui remediu uşor de preparat, care se numeşte apă de trandafir. O mână de petale proaspete sau uscate se pun într-un vas emailat sau de sticlă. Peste flori se toarnă apă fiartă şi răcită şi se lasă să infuzeze 5-6 ore.
Varianta rapidă: peste o lingură de petale se toarnă un pahar de apă fierbinte, se acoperă şi se lasă până la răcire.



Recomandări:

Reumatism: se fac băi calde la picioare.

Dureri lombare: se aplică în zona lombară comprese fierbinţi cu apă de trandafir.

Răceală: înainte de culcare, bolnavii se încalţă cu şosetele înmuiate în apă caldă de trandafir şi stoarse puţin.

Vertij, ameţeală puternică: se leagă fruntea cu un prosop înmuiat în apă de trandafir rece.



Pentru ridicarea tonusului vital, corpul se înfăşoară strâns cu un cearceaf înmuiat în apă rece de trandafir. Deasupra se înveleşte cu un cearceaf uscat, apoi cu o plapumă.

Transpiraţie abundentă: corpul se şterge de două ori pe zi (seara şi dimineaţa) cu apă de trandafir. Concomitent, se fac de 3-4 ori pe săptămână băi cu frunze de nuc.

Encefalopatie traumatică, distonie vegetativă vasculară, nevroze: zilnic, timp de două săptămâni, se face o abluţiune a spatelui, de la zona cervicală, peste omoplaţi, cu apă de trandafir călduţă. Procedura se foloseşte şi de către oamenii sănătoşi pentru întărirea imunităţii şi ridicarea capacităţii de rezistenţă a sistemului nervos.



Alte metode: corpul se frecţionează uşor cu buretele îmbibat cu apă de trandafir.
Ca efectul să fie mai puternic, spatele se bate cu un buchet de crenguţe de mesteacăn trecut prin apă, până la apariţia senzaţiei de căldură plăcută. Procedura ajută şi bolnavii cu probleme ale aparatului locomotor, mai ales cu dureri de coloană, dureri lombare, depuneri de săruri.

Baia cu infuzie de trandafir este un remediu excelent pentru afecţiunile sistemului nervos, deoarece are efect de tonifiere, înlătură oboseala, anxietatea, ajută inima, curăţă pielea. Jumătate de pahar de petale se infuzează într-un litru de apă clocotită. Se acopera vasul timp de 20 minute, apoi tot conţinutul se toarnă în cadă. Dacă se adaugă şi 4-5 linguri de suc de sfeclă, efectul terapeutic va creşte considerabil. Pentru băi, puteţi folosi florile veştejite, din vază.

Păducelul


__________________________________________

Cărţi de suflet










Tămăduitorul (film YT)      Inocenţă (film YT)
___________________________________________


Specialiştii francezi numesc preparatele din păducel „laptele bătrânilor“, ca o aluzie la florile albe ale plantei şi la proprietăţile tămăduitoare excepţionale constatate la persoanele vârstnice, cu inima şubrezită. De aceea, bătrânii francezi beau zilnic cel puţin un ceai de păducel, convinşi că le prelungeşte viaţa cu minimum 10 ani. Medicina tradiţională de la noi foloseşte preparatele din păducel în peste 50 de afecţiuni, în principal la cele cardiace şi nervoase.

Păducelul este un arbust spinos, uneori arborescent, cu frunze lobate şi flori albe-crem, uneori roz, frumos mirositoare, grupate în buchete. În clasificarea botanică face parte din familia Rosaceae (ca şi măcesul) şi cuprinde circa 250 de specii răspândite în toată lumea, majoritatea cu proprietăţi medicinale, dintre care în România se găsesc 5 specii (Crataegus monogyna, C. oxyacantha, C.pentagyna, C. laevigata si C. macrocarpa,) cu denumiri populare de păducel, gherghin, gherghinar, mărăcine alb, malaet şi mălaiul-cucului.
Creşte în toată ţara, mai mult în sud şi în est, din zona de câmpie până în ariile submontane, răspândit în liziere, crânguri, tufărişuri, poieni, margini de pădure şi pe versanţii însoriţi, urcând până la altitudinea de 1.400 de metri.

Organele vegetale utilizate în scopuri terapeutice sunt: florile, frunzele şi fructele.
Florile se culeg manual, împreună cu frunzele, în buchete, la începutul înfloririi, pe timp însorit, după ce s-a ridicat roua, între orele 11-15. Se transportă în săculeşi de pânză şi se usucă la umbră, în strat subţire, cu
întoarcere zilnică pentru a evita degradarea, de preferinţă în poduri acoperite cu tablă. Artificial, se usucă la temperaturi sub 350C.
Fructele cărnoase, comestibile, se recoltează manual, fără peduncul, de preferat toamna, după căderea brumei, când sunt bine coapte şi au culoarea roşie şi gustul dulceag, uşor acru-astringent, datorită conţinutului în vitamina C.
Fructele se deosebesc de alte fructe roşii de toamnă prin aceea că păstrează resturile sepalelor în partea superioară. Uscarea se face la umbră, în încăperi încălzite şi cu buna aerisire, iar artificial la temperaturi sub 350C pentru flori şi 700C pentru fructe, cu ventilaţie continuă. Randamentul la uscare este de 5:1 la flori şi 2,5:1 la fructe.



Proprietăţile terapeutice

Păducelul are însuşiri multiple, pe măsura conţinutului foarte variat de principii active existente în flori, frunze şi fructe. În primul rând, sunt luate în considerare acţiunile exercitate asupra aparatului cardiovascular:
- vasodilatatoare în special la nivelul vaselor coronariene şi periferice, hipotensive, brahicardizante, tonic-cardiace şi tonotrope asupra miocardului, datorită compuşilor flavonici.

În sistemul nervos central acţionează prin efecte sedative, antispasmodice şi usor hipnotice. În plus, acţionează ca bronhodilatator, febrifug şi stimulator al respiraţiei.



Remediu valoros pentru bolile de inimă

Efectele tămăduitoare ale produselor sunt asigurate de amestecul complex al principiilor active care acţionează sinergic asupra diferitelor afecţiuni maladive.
Se pare că nu există în natură un prieten mai bun al inimii decât păducelul, care intră în rândul remediilor cu cea mai mare eficienţă în prevenirea şi tratarea bolilor cardiace şi vasculare, mai ales dacă au la bază un substrat nervos.

Dintre aceste afecţiuni pot fi menţionate:

- insuficienţa cardiacă manifestată prin miocardită, cardiopatie ischemică (dureroasă sau nedureroasă) şi riscul acceselor de angină pectorală (Angor pectoris);
- hipertensiune arterială şi tensiune oscilantă, care sunt reglate prin îmbunătăţirea vascularizaţiei, în urma vasodilatării arteriale, coronariene şi periferice;
- tulburări de ritm cardiac cu extrasistole, palpitaţii, tahicardie paroxistică, aritmii, spasme vasculare şi bufeuri congestive;
- ateroscleroza coronariană, cu blocarea sau reducerea fluxului de sânge oxigenat de la inimă spre creier, tratamentele având rolul de a îmbunătăţi circulaţia la nivelul scoarţei cerebrale şi de a preveni accidentele cerebrale (congestii);
- nevroze cardiace şi stări de excitabilitate cu aritmie perceptibilă.

În toate aceste boli cardiovasculare, efectele benefice ale tratamentelor cu preparate din păducel sunt recunoscute de toţi medicii terapeuţi, care apreciază acţiunea stimulatoare asupra activităţii inimii bolnave şi întărirea forţei de contracţie, mai ales după sechele post-infarct. În bolile cardiace degenerative
se inhibă pătrunderea ionilor de calciu în celulele miocardice şi se reia nutriţia optimă a muşchiului cardiac.



Păducelul reglează sistemul nervos

Un tratament bine condus are un rol esenţial în calmarea sistemului nervos, intervenind în:
- stări de nervozitate şi distonii neurovegetative (spaime, atacuri de panică, ameţeli, migrene, ţiuituri în urechi);
- emotivitate excesivă la persoane cu labilitate psihică, sensibile, irascibile şi permanent agitate;
- insomnii, dureri de cap, oboseală, stări de anxietate şi depresie psihică;
- agresivitate şi tulburări de comportament la copiii impulsivi, cu tendinţe spre bătăi, distrugeri, ţipete, violenţe verbale.
S-a constatat că păducelul are un rol important în oxigenarea şi hrănirea celulelor nervoase, mărind capacitatea de apărare a organismului.



Rol important în reglarea colesterolului

De multă vreme, au fost constatate acţiunile favorabile în prevenirea şi combaterea tulburărilor de pubertate şi de menopauză, cu bufeuri, insomnii sau stări de nervozitate şi nelinişte la femei. Alte efecte au fost evidenţiate în reducerea colesterolului, în unele afecţiuni digestive (diaree, dizenterie, dispepsie, litiază biliară), iar în uz extern contra unor boli de piele (panariţiu, lichen, bătături, mâncărimi pe tălpi şi între degetele picioarelor).



„Laptele bătrânilor“ previne alterarea capacităţilor mentale

La persoanele de vârstă înaintată, păducelul este cel mai bun remediu în fazele de degenerare a cordului, previne alterarea capacităţii mentale specifice senilităţii, îndepărtează depresiile psihice şi simptomele bolii Alzheimer.
Creşte cu 40% capacitatea de efort fizic şi intelectual, respiraţia este mai bine reglată, iar inima are o rezistenţă sporită la solicitările îndelungate şi la stresul cotidian.



Cura cu tinctură de păducel

Extractele de păducel, obţinute în alcool, vin şi siropuri, macerate, sunt apreciate ca cele mai eficiente medicamente de origine vegetală pentru dereglările cardiovasculare şi ale sistemului nervos.
Tinctura de păducel se prepară din 20 g flori, frunze sau fructe uscate, care se mărunţesc într-un mojar sau se macină şi se pun la macerat în 100 ml alcool 600, timp de 10 zile, într-un borcan închis ermetic. Se strecoară prin tifon în sticluţe închise la culoare. În cantitate mai mare, se iau 10 linguri cu plantă
uscată, la 500 ml alcool 600, care se macerează 14 zile. Se consumă intern câte 10-15 picături, diluate în 50 ml apă, de 3 ori pe zi, cu 30 de minute înainte de mesele principale, în cure de 3 săptămâni pe lună.



Tratamentele cu tinctură pot avea efecte remarcabile, preventive şi curative, în primul rând în bolile de inimă şi de circulaţie sanguină, cum ar fi cardiopatie ischemică, angină pectorală, hipertensiune arterială, nevroze şi aritmii cardiace (palpitaţii, extrasistole de orice natură, tahicardie paroxistică) şi edeme cardiace cu umflarea picioarelor şi mâinilor, ca urmare a acţiunii vasodilatatoare generale şi coronariene şi de irigare normală a creierului şi a inimii, prevenind infarctul şi favorizând activitatea continuă a muşchiului
cardiac.



La crizele de angină pectorală, manifestate prin dureri acute în zona inimii sau ca o gheară spre umărul stâng, bolnavul va fi întins la orizontală, în repaus absolut şi cu capul mai sus, fără masaje sau gimnastică respiratorie şi va lua înghitituri rare de tinctură.



În combaterea hipertensiunii arteriale, cura cu tinctură de păducel, eventual asociată cu tinctură de talpa-gâştei, se face în paralel cu o alimentaţie vegetariană, cu multe crudităţi, săracă în sare şi fără condimente iuţi.
Tinctura de păducel este benefică şi în combaterea stărilor de nervozitate, emotivitate excesivă, în epuizarea fizică sau psihică a organismului şi în starea de oboseală, amnezie, tetanie şi anxietate, determinând un somn liniştitor.
Se poate sublinia că tinctura de păducel se asociază bine cu tinctura de valeriană (în părţi egale), din care se iau câte 30-50 de picături de 3 ori pe zi, înainte de mese, cu efecte deosebite în bolile de inimă şi de nervi. Luată în doze de 3-4 linguriţe pe zi, în cure de câte o lună, tinctura de păducel are efecte excepţionale în oprirea tulburărilor de menopauză, mai ales când se asociază cu dietă lacto-vegetariană cu multe crudităţi.



Infuzia de păducel calmează stările nevrotice

Infuzia de păducel (flori, frunze, fructe) se prepară dintr-o linguriţă cu plantă uscată, la 250 ml apă clocotită; se infuzează acoperit timp de 10-15 minute, se strecoară şi se beau 2-3 ceaiuri neîndulcite pe zi, fracţionate în mai multe reprize, înainte de mesele principale, în cure de 2-4 luni.
Efectele consumului de infuzie sunt constatate imediat în prevenirea şi combaterea suferinţelor cardiovasculare (palpitaţii, hipertensiune, angină pectorală), mai ales la persoane de vârsta a treia. Calmează şi stabilizează stările nevrotice, alungă gândurile stresante, atacurile de panică, emoţiile şi starea de anxietate cuplată cu depresia psihică. După consum, se produce un somn fără coşmaruri, iar la femei se elimină tulburarile de menopauză. Persoanelor cu varice pronunţate la picioare le este indicat să bea zilnic un litru de infuzie din flori de păducel, în care s-a macerat, timp de o oră, coaja de la o lămâie, într-o cură de 5 luni.
Pentru a avea efecte sporite, infuzia de păducel se asociază cu valeriană sau cu talpa-gâştei, iar pentru a căpăta un gust plăcut se adaugă o cantitate mică dintr-o plantă aromatică (tei, mentă, busuioc, lavandă).



Decoctul, bun pentru curăţarea tenului

Decoctul de păducel se prepară prin macerarea fructelor zdrobite (100 g) în 200 ml apă rece. După 12 ore, se fierbe timp de 5 minute, se infuzează acoperit 10-15 minute, se strecoară şi se beau câte 2 căni pe zi, având efecte cardiotonice sau în tratarea enterocolitelor, enteritei şi a unor infecţii genitale (leucoree).
Un decoct cu mare eficienţă în combaterea tulburărilor cardiace de origine nervoasă se obţine dintr-un amestec de flori şi frunze de păducel (1,5 părţi), talpa gâştei (4,5 părţi), rădăcini de valeriană (1,5 părţi), flori de tei (1,5 părţi), frunze de mentă (0,5 părţi), din care se beau câte două pahare pe zi.

Extern, se utilizează sub formă de comprese sau cataplasme în boli de piele sau la spălatul feţei pentru curăţarea şi netezirea tenului.



Siropul – tonic cardiac

Siropul de păducel se prepară într-un borcan de sticlă cu capac, în care se pun, alternativ, un strat de flori proaspete şi tocate mărunt şi un strat de miere de albine până la umplerea borcanului, ultimul fiind stratul de aprox. 2 cm de miere. Borcanul se închide ermetic şi se păstrează la întuneric şi la răcoare, timp de 4-5 săptămâni, după care se strecoară în sticluţe închise la culoare.
Se ia câte o lingură de 4 ori pe zi, în cure de lungă durată, având efecte excelente de tonic-cardiac, calmant al sistemului nervos central şi al stării psihice, cu reducerea impulsurilor agresive ale copiilor şi adulţilor.
Pulberea de păducel se prepară din flori uscate, măcinate fin, din care se ia câte o linguriţă de 3 ori pe zi, pe stomacul gol, înghiţind puţină apă, într-o cură de 3 luni. Tratamentul favorizează vascularizarea muşchiului cardiac, calibrarea vaselor de sânge care alimentează inima, elimină sechelele post-infarct şi stabilizează valorile tensiunii arteriale. De asemenea, poate reduce cu 40% nivelul colesterolului din sânge, având acţiuni pozitive şi în tratarea arteritelor obliterante.



Vinul de păducel se prepară din 50 g flori de păducel şi 50 g vâsc, care se macerează timp de 7 zile în 500 ml vin alb; se strecoară şi se bea câte 1 pahar ânainte de mesele principale, având efecte bune în tulburări de menopauză, insomnii ale cardiacilor pi dispepsii la stomac, de origini nervoase.


Alte utilizări

În bucătăria fără foc se foloseşte salată preparată din petale de păducel, amestecate cu frunze fragede de păpădie şi de spanac. Din fructele bine coapte se obţine o pastă care foloseşte la creme sau la alte dulciuri.
În medicina veterinară, se recomandă pentru tratarea animalelor cu edeme cardiace, nevroze cardiace, insuficienţă coronariană, degenerescenţă miocardică, miocardoză de natură toxică şi infecţioasă.
Din fructele coapte se pot obţine coloranţi vegetali pentru lână şi borangic, dând culori ocru-închis şi cafeniu-roşcat. Din buchete de flori şi frunze se obţin culori ocru-închis în diferite nuanţe.
În parcuri şi grădini sunt plantaţi arbuşti de păducel în scopuri ornamentale şi de protecţie, ca gard viu ghimpos, dând decoraţiuni frumos armonizate în combinaţii cu alte specii dendrologice.

În concluzie, atât florile albe de primăvară, cât şi fructele care înroşesc colinele toamna, au efecte aproape magice asupra persoanelor în etate, la care trecerea anilor a erodat ceva din mecanismele de funcţionare neîntreruptă a inimii şi din capacităţile mentale.
Preparatele din păducel, considerate lactatele recomandate bătrânilor, sunt total lipsite de nocivitate şi foarte bine tolerate de organism, contribuind la prelungirea duratei de viaţă, cu păstrarea nealterată a facultăţilor fizice şi mentale.

Prof. univ. dr. Constantin I. MILICA

Ghimbir - sănătate condimentată


__________________________________________

Cărţi de suflet










Tămăduitorul (film YT)      Inocenţă (film YT)
___________________________________________


Ghimbirul(Zingiber officinale), mai exact rizomul de ghimbir cu aspect de hrean banal, este o plantă cunoscută din antichitate, originară din India şi adusă în Europa în perioada cruciadelor. Ghimbirul face parte din familia Zingiberaceae şi îşi are obârşia în Asia tropicală. Este o plantă erbacee aromată, al cărei rizom (sau rădăcină) are gust plăcut, puternic şi iute, răcoritor ca şi cel al citricelor. Abia la începutul anilor 1980 cercetătorii occidentali s-au preocupat de virtuţile terapeutice ale rizomului de ghimbir. De puţin timp, după 1989, este introdusă şi în comerţul nostru.



Descrierea plantei si cultivare : Ghimbirul este o planta perena, taratoare, cu rizom mare si tulpini ce ating inaltimi de de 30-100 cm. Frunzele sunt ascutite si lungi, ca un varf de lance; au cca. 15-20 cm lungime, cu o striatie longitudinala proeminenta. Florile sunt grupate sub forma de ciorchine, de culoare alba, patate cu purpuriu. Se cultiva prin taierea rizomului si se planteaza in soluri grase, lutoase, cu drenaj bun. Are nevoie de un climat tropical, cu un sezon uscat si unul de ploi abundente.


Ghimbirul este poate cel mai versatil condiment, fiind folosit în absolut toate tipurile de mâncăruri, de la sosuri, supe, feluri principale, până la deserturi şi băuturi. Cu toate acestea, nu este foarte popular în Europa, deşi era un condiment important încă de pe vremea romanilor, poate din cauză că ghimbirul proaspăt nu este decât rareori comercializat pe continentul nostru.



Ghimbirul este comercializat sub mai multe forme:

Origine : Ghimbirul este originar din sudul Chinei. Astazi este cultivat in toata regiunea tropicala si subtropicala, in Asia (India produce cca. 50% din recolta mondiala), Brazilia, Jamaica (de unde este exportata cea mai buna calitate pe plan mondial) si Nigeria, al carui ghimbir este foarte iute, dar lipsit de aroma. Etimologie : Denumirile plantei in multe limbi europene (”Ingwer” in germana, ”gingembre” in franceza, ”ghimbir” in romana, ”zenzero” in italiana, ”ginger” in engleza etc.) provin din latinescul ”zingiber”, imprumutat si el din greaca veche (”zingiberis”).

Cum India a fost sursa de ghimbir a Europei in antichitate, denumirea greaca este, de fapt, o preluare din limbile vorbite pe teritoriul Indiei in acea perioada: ”singivera” in pali si ”shringavera” in sanscrita. Aceste denumiri inseamna ”in forma de corn de cerb”.
Cu toate ca denumirile in majoritatea limbilor europene provin din greaca veche, in mod surprinzator grecii contemporani il numesc ”piperoriza” (radacina de piper), cu referire la gustul iute al rizomului.

Rădăcini întregi, proaspete: o rădăcină de ghimbir este numită ”mană”. Ea are o culoare galben-deschis la interior şi o coajă de diferite nuanţe cafenii. Ghimbirul jamaican, de culoare galben deschis, este socotit a avea cea mai bună calitate. Ghimbirul african şi indian are o coajă mai închisă la culoare şi este de calitate mai slabă. Rizomii întregi au gustul cel mai proaspăt.

Rădăcini uscate: se comercializează ”negre” (cu coajă cu tot) sau ”albe” (fără coajă). Sunt disponibile întregi sau tăiate felii.



Ghimbir pudră: are culoare galben-deschis şi este obţinut prin măcinarea rădăcinii uscate.

Ghimbir conservat: este preparat din rizomi tineri, decojiţi, tăiaţi şi apoi fierţi într-un sirop gros de zahăr. Bucăţile de ghimbir şi siropul sunt conservate împreună. Ghimbirul este moale şi cărnos, dar extrem de iute.

Ghimbir cristalizat
: este obţinut prin fierbere în sirop de zahăr, uscat apoi la aer şi rulat în zahăr.

Ghimbir murat: este tăiat feliuţe foarte subţiri, ca hârtia, şi apoi murat în oţet. Ghimbirul murat este numit în Japonia ”gari” şi însoţeşte adesea ”sushi”; este servit între feluri, pentru a reîmprospăta cerul gurii. Are culoare rozalie.
De ce să folosim această plantă?



În răceală, acţionează asupra plămânilor, stomacului şi splinei. O rădăcină proaspătă de ghimbir, rasă şi fiartă în 250 ml apă, timp de 10 minute, produce un ceai cu efecte remarcabile în tratarea edemelor, vomei sau tusei, inducând şi o senzaţie puternică de încălzire a corpului, respectiv un efect sudorific pregnant. Atunci când febra nu cedează, fierbeţi 100 g ghimbir proaspăt în 500 ml apă şi spălaţi tot corpul cu zeama rezultată. Dacă tusea nu vrea să vă lase în pace, stoarceţi o rădăcină de ghimbir şi amestecaţi sucul cu puţină miere şi 250 ml apă fierbinte; beţi câte 1-2 căni pe zi. Ceaiul de ghimbir este un calmant ideal în inflamaţiile gâtului, sinuzite, răguşeală, febră, eliminare de mucozităţi şi congestii respiratorii.

Indigestia poate fi tratată dacă mâncaţi căteva bucăţele de tulpină de ghimbir proaspăt. Este calmant pentru durerile abdominale, ajută digestia, elimină gazele, dă poftă de mâncare, neutralizează toxinele, în vreme ce o cană de suc din aceeaşi parte a plantei vă poate scăpa de un sughiţ rebel, greaţă sau vomă, ori chiar de o toxiinfecţie alimentară.

Reumatism: Rapoarte medicale din diverse spitale chinezeşti arată că injectarea unei soluţii de 5-10% suc de ghimbir în zonele afectate, poate trata cu succes durerile reumatice.

În caz de greaţă, se ţine în gură, sub limbă, o bucăţică de rădăcină de ghimbir. Senzaţia de greaţă şi vomă va dispărea imediat.



În China, este cunoscut ca antiastmatic de peste 3000 ani, folosindu-se suc de ghimbir şi morcovi. Astmul se mai poate trata cu tinctură de ghimbir care eliberează plămânul de secreţii.0.5-1.5 g de praf de rădăcină de ghimbir, luat de 3 ori pe zi, înainte de masă, înlătură durerile de cap de natură nevralgică şi spastică, greţurile şi voma (la femeile însărcinate), tratează bronşita şi astmul bronşic, frigiditate, cataracta.
Alte utilizări ale ghimbirului:

În industria parfumurilor: graţie uleiului esenţial pe care îl conţine, rizomul de ghimbir emană o savoare de lămâie piperată şi conferă astfel căldură şi personalitate parfumurilor.

În industria cosmeticelor: La spitalele din Beijing, este utilizat în tratamentul alopeciilor (cheliilor) sub formă de rondele proaspete. Cosmetologii europeni au fabricat loţiuni cu ghimbir pentru tonificarea şi revitalizarea părului. Loţiunile de corp pe bază de ghimbir au efecte de întinerire: hrănesc epiderma şi îi conferă fineţe şi supleţe. Fiind bogat în magneziu, fosfor şi acizi aminaţi, ghimbirul este omniprezent în formule revitalizante ale cremelor de faţă.

În medicina alternativă: Moleculele aromatice de ghimbir trimit impulsuri creierului imediat ce ating pielea, relaxând şi detensionând musculatura. Rădăcina încălzeşte meridianele de acupunctură. Terapeuţii folosesc uleiurile aromatice de ghimbir pentru fricţionarea zonelor unde se acumulează tensiuni negative: tâmplă, ceafă, încheieturi.

Utilizari culinare : Ghimbirul este, poate, cel mai versatil condiment, fiind folosit in absolut toate tipurile de preparate, de la sosuri, supe si feluri principale, pana la deserturi si bauturi. Cu toate acestea, nu este foarte popular in Europa, desi era un condiment important inca de pe vremea romanilor. Totusi, in ultimii ani, si datorita faptului ca ghimbirul proaspat este din ce in ce mai usor de gasit, si datorita popularitatii crescute a bucatariei asiatice, ghimbirul incepe sa fie redevina popular.

Daca ghimbirul proaspat este fiert, iuteala sa creste, iar aroma scade. Thailandezii folosesc ghimbir dat prin razatoare, alaturi de alte condimente, la prepararea pastele de curry. Indonezienii utilizeaza frecvent paste condimentate pe baza de ghimbir proaspat si ardei iuti proaspeti, cu care marineaza carnea inainte de a o gati.

Ghimbirul prajit are un gust diferit, iuteala sa domolindu-se. Merge foarte bine prajit alaturi de usturoi, sau ceapa. Indienii folosesc adesea aceasta tehnica pentru a obtine sosuri delicioase cu care asezoneaza mancarurile de legume si carne.

In bucataria chineza ghimbirul este folosit atat prajit cat si fiert. Mancarea care fierbe inabusit mai mult timp este aromata cu feliute de ghimbir, care isi elibereaza aroma destul de repede. Tehnica chinezeasca stir-fry (chao), care inseamna gatirea pe foc iute, rapida a mancarii, cu amestecare continua, cere adesea ghimbir maruntit sau dat prin razatoare.

Ghimbirul ocupa un loc important in bucataria japoneza, unde este folosit in cantitati mici. De exemplu, carnea de pui este aromata prin stropire cu sucul obtinut prin stoarcerea ghimbirului proaspat. Ghimbirul murat, (beni shoga), este preparat din rizomi foarte tineri si este adesea servit alaturi de sushi.
”Ginger ale” este o bautura foarte populara in SUA. Nu este o bere fermentata, ci doar zahar, extract de plante si apa gazoasa. Oricum, in Evul Mediu ghimbirul a fost folosit si la aromatizarea berii adevarate.

Ghimbirul uscat este destul de diferit ca gust si nu poate substitui rizomul proaspat. El este doar un ingredient optional in unele amestecuri de condimente, ca pudra de curry, ”5 arome” si berebere.
Ghimbirul uscat nu este folosit in regiunile unde acesta este cultivat. Gustul sau este mai mult aromat decat iute si este folosit in Europa la prepararea unor deserturi.

Pregatire si depozitare : Ghimbirul proaspat poate fi pastrat cateva saptamani in frigider. In stare uscata trebuie lovit, pentru ca fibrele sa se deschida, apoi infuzat in sosul mancarii si indepartat atunci cand se considera ca s-a atins aroma dorita. Ghimbirul uscat trebuie stocat la adapost de lumina, aer si umezeala.

Salvia - planta care salveaza viaţa


__________________________________________

Cărţi de suflet










Tămăduitorul (film YT)      Inocenţă (film YT)
___________________________________________


"Dorinţa salviei este să-i facă pe oameni nemuritori", se spunea în Evul Mediu - o credinţă străveche, înscrisă chiar în numele plantei.
"Salvia" vine din latinescul "salvare" - a fi sănătos, a vindeca, a salva.
La români, era o plantă sacră, culeasă cu protocol.



Despre această plantă extrem de aromată, cu frunze verzi, albicioase, şi flori rozalbe şi violete, se spunea în Antichitate că este sacră, fiind adusă pe pământ chiar de zei. "Cine are salvie în grădină nu lasă bătrâneţea să se apropie" - spune un vechi proverb chinezesc.



Medicii greci şi romani - Galen, Plinius, Dioscoride - elogiază şi ei salvia, considerând-o o regină a ierburilor tămăduitoare, cu efecte protectoare magice.
În Roma antică, salvia era considerată o plantă sacră, fiind adunată cu un întreg ritual. Cel care oficia ceremonialul aducea drept jertfa pâine şi vin, îmbrăcat într-o tunică albă. Romanii interziceau folosirea obiectelor de metal, considerând că devin otrăvitoare în contact cu salvia. Mai ales la trecerea dintre iarnă şi vară, salvia era un remediu nelipsit, fiind folosită ca detoxifiant, protector împotriva diverselor infecţii care apar în această perioadă, tonic nervos şi psihic, reîntineritor. Se credea că acela care va consuma salvie încă de la începutul primăverii va întineri şi el odată cu natura.



Există multe mituri terapeutice legate de această plantă sacră, mituri pe care ştiinţa modernă se străduieşte să le înţeleagă şi să le dea o utilitate practică. Salvia este o plantă cercetată intens, căreia medicina îi descoperă tot mai multe aplicaţii practice. Ea nu este doar un medicament natural cu multiple aplicaţii, ci şi un leac excelent pentru menţinerea sănătăţii.



Şi în medicina tradiţională românească, salvia are numeroase întrebuinţări. Având o mare sensibilitate la îngheţurile din timpul iernii, ea este o plantă care necesită îngrijiri speciale şi, ca atare, nu creşte spontan, ci doar cultivată, mai ales în zonele sudice ale ţării. De la ea se folosesc frunzele şi părţile aeriene înflorite, care sunt foarte bogate în uleiuri volatile, având un gust puternic aromatic şi astringent. Găsim această plantă sub formă de ceai în practic toate magazinele specializate de tip Plafar, la fel ca şi anumite preparate pe bază de salvie, cum ar fi tinctura.

CÂTEVA REŢETE PE BAZĂ DE SALVIE




PULBEREA


Se obţine prin măcinare cât mai fină cu râşniţa electrică de cafea. Depozitarea pulberii de salvie se face în borcane de sticlă închise ermetic, în locuri întunecoase şi reci, pe o perioadă de maximum două săptămâni (deoarece uleiurile volatile se evaporă foarte rapid). De regulă, se administrează de 3-4 ori pe zi, câte o jumătate de linguriţă rasă, pe stomacul gol.





TINCTURA


Se pun într-un borcan cu filet cincisprezece linguri de pulbere de salvie, peste care se adaugă două pahare (400 ml) de alcool alimentar de 50 de grade. Se închide borcanul ermetic şi se lasă la macerat vreme de două săptămâni, după care se filtrează, iar tinctura rezultată va fi pusă în sticluţe mici, închise la culoare. Se administrează câte o linguriţă diluată în puţină apă, de patru ori pe zi. Este folosită ca echilibrant nervos şi hormonal, stimulent al activităţii cerebrale şi al memoriei.



VINUL STIMULANT DE SALVIE

Într-un litru de vin natural alb se pun douăzeci de linguri de pulbere de salvie şi se lasă să se macereze vreme de trei săptămâni, după care se strecoară. Se iau câte 3 linguri din acest vin, înainte sau după masă. Administrat înainte de masă, vinul de salvie stimulează apetitul şi înviorează. Luat după ce am mâncat, vinul de salvie - spune medicul francez Jean Valnet - este un extraordinar remediu contra surmenajului şi a asteniei, contra astmului, contra distoniei neuro-vegetative. Potrivit aceluiasi medic, vinul cald de salvie este un excelent profilactic pentru răceală şi gripă.



OŢETUL DE SALVIE

Era foarte mult folosit de către călugării benedictini, care îl considerau un elixir pentru nervi şi digestie. Iată reţeta sa de preparare:
Într-un litru de oţet natural de mere (sau de mere cu miere) se lasă să se macereze, vreme de două săptămâni, 50 de grame de frunze de salvie mărunţită. Va rezulta un oţet foarte aromat, cu efecte tonice digestive, carminative (reduce balonarea), înviorătoare, un excelent adaos la salatele de primăvară. Extern este folosit ca frecţie împotriva răcelii, a durerilor reumatice, a stărilor de oboseală fizică şi psihică.

DECOCTUL COMBINAT

Se pun 3-4 linguri de salvie mărunţită la macerat în jumătate de litru de apă, vreme de 8-10 ore, după care se filtrează. Preparatul rezultat se pune deoparte, iar planta rămasă după filtrare se fierbe în încă o jumătate de litru de apă, vreme de cinci minute, după care se lasă să se răcească şi se filtrează. În final se amestecă cele două extracte, obţinându-se aproximativ un litru de preparat, care se foloseste intern (1-2 căni pe zi) sau extern, sub formă de comprese şi băi.



CATAPLASMĂ CU SALVIE

O mână de frunze mărunţite de salvie se lasă timp de 1-2 ore să se înmoaie în apă caldă (40-50 de grade Celsius). După trecerea acestui interval de timp se aplică direct pe locul afectat, acoperindu-se cu un tifon. Se lasă vreme de o oră.

BOLI INTERNE, TRATATE CU SALVIE

Bronşita, astmul, rinita, sinuzita, bolile respiratorii cu secreţii abundente - pulberea de salvie, administrată constant vreme de o lună, câte o jumătate de linguriţă de 4 ori pe zi, reduce cantitatea de secreţii şi are efecte antiinfecţioase puternice. Este recomandată mai ales în perioada de primăvară, inclusiv bolnavilor cronici, pentru că are efecte detoxifiante puternice, acţionând asupra cauzelor profunde ale acestor boli.

Indigestia, balonarea - se ia înainte de masă un sfert de linguriţă de pulbere de salvie. Această plantă stimulează digestia şi echilibrează apetitul, având calitatea de a împiedica formarea gazelor în intestin. În lumea arabă, salvia este numită "iarba beduinilor", decoctul combinat de salvie fiind un remediu celebru pentru tratarea tuturor problemelor digestive, mai ales a diareei, a colitei de fermentaţie şi a diferitelor infecţii ale tubului digestiv. Pentru tratarea acestor afecţiuni se iau 2-3 căni de decoct combinat de salvie pe zi.



Ciclu menstrual neregulat, foarte abundent sau dureros, sterilitate feminină - se administrează o jumătate de linguriţă de salvie, de patru ori pe zi, pe stomacul gol. Un tratament va dura trei luni şi va avea efecte ample de armonizare la nivel hormonal, influenţând atât producţia glandelor endocrine, cât şi receptorii diferiţilor hormoni.

Tulburări de menopauză - contra acestor probleme, tinctura de salvie este un adevărat elixir, reducând transpiraţia, rărind apariţia bufeurilor, având un puternic efect de reîntinerire. Se administrează câte o linguriţă de tinctură (întotdeauna diluată în apă) de 3-4 ori pe zi, pe stomacul gol. Efectele terapeutice apar dupa 4 săptămâni. Contra hemoragiilor care apar la debutul menopauzei se foloseste pulberea de salvie, administrată în acelaşi mod ca mai sus. Un studiu realizat în Italia în 1998, pe 30 de femei, a arătat că după 3 luni de tratament cu salvie, s-au rărit sau chiar au dispărut bufeurile nocturne, precum şi transpiraţia abundentă. De altfel, împotriva transpiraţiei excesive sau cu miros neplăcut, salvia are efecte extraordinare, fiind un adevărat deodorant cu administrare internă, aşa cum vom vedea în continuare:



Transpiraţia excesivă - studii făcute în paralel în Anglia, Germania şi Statele Unite au arătat fără dubiu că salvia reduce puternic sudoraţia, inclusiv cea care apare pe fondul unor dezechilibre la nivelul glandelor cortico-suprarenale. Se administrează în acest scop sub formă de tinctură, câte 4 linguriţe pe zi, sau de decoct combinat, din care se bea 1 cană pe parcursul unei zile (are un gust neplăcut, dar este foarte eficient).

Diabetul de tip II - salvia sporeşte foarte mult receptivitatea (cu până la 2-3 ori) organismului la insulina - este concluzia unui studiu german pe această temă. În acest scop, se administrează decoctul combinat de salvie, câte o cană pe zi.

Astenie de primăvară, surmenaj - se iau 50 de picături de tinctură de salvie de 3-4 ori pe zi. Efecte mai puternice se obţin dacă această tinctură se ia diluată în ceai rece de roiniţă (melisa).



Cancer la colon, tumori pe tubul digestiv - în medicina tradiţională arabă, decoctul combinat de salvie, din care se administrează 2-3 căni pe zi, în cure de minimum 3 luni, este un remediu redutabil împotriva acestor afecţiuni. Acelaşi lucru îl susţine terapeuta de origine austriacă Maria Treben, care adaugă faptul că salvia este un minunat ajutor în toate formele de cancer, citând un faimos dicton din Evul Mediu: "De ce să moară omul, dacă în grădină creşte salvia?".

BOLI EXTERNE, TRATATE CU SALVIE



Răni care se vindecă greu - se aplică pe locul afectat o cataplasmă cu frunze mărunţite de salvie (preparată după metoda prezentată anterior). Tratamentul se face zilnic, câte o oră, vreme de minimum 3 săptămâni.

Eczeme infecţioase - se fac spălături cu decoct de salvie, apoi se aplică o cataplasmă cu salvie, care se ţine vreme de 1-3 ore, după care locul tratat se lasă să se zvânte. Frunzele de salvie conţin principii cu puternice efecte antibacteriene şi antifungice (combat ciupercile parazite).

Pentru revigorare - se fac băi cu decoct de salvie (5 litri la o cadă de apă) de două ori pe săptămână. Băile cu salvie conferă o stare de tonus psihic şi vioiciune, înlătură oboseala, dau corpului un miros plăcut.

REŢETE DE FRUMUSEŢE

Pentru menţinerea culorii naturale şi a strălucirii părului, după spălatul obişnuit cu şampon, se face ultima clătire cu decoct combinat de salvie, preparat după reţeta pomenită anterior. Pentru părul negru, se recomandă un decoct preparat în acelaşi mod, dar dintr-un amestec în părţi egale de ceai negru şi salvie. Salvia e bună şi pentru îngrijirea părului cărunt, pe care îl întăreşte şi căruia îi închide culoarea.

Pentru tenul cu pori dilataţi, pătat, ofilit - se fac spălături, în fiecare dimineaţă şi seara, cu decoct combinat de salvie. Suplimentar, se pune pe obraji, seara, o compresă cu acest preparat, care se ţine vreme de un sfert de oră.

Dinţii frecaţi cu frunze de salvie devin albi şi strălucitori.



PRECAUŢII

Administrarea plantei la persoanele extrem de sensibile poate produce convulsii digestive. Planta este contraindicată în general epilepticilor. În cazul diabeticilor insulino-dependenţi, în timpul administrării salviei, glicemia va fi strict supravegheată. Femeile care alăptează nu vor folosi aceasta plantă, care este recunoscută pentru efectul său foarte rapid de oprire a lactaţiei.



SALVIA ŞI VÂRSTA A TREIA

Încă din Evul Mediu se spunea despre salvie că are un puternic efect întineritor, ajutând mai ales la menţinerea nealterată a facultăţilor intelectuale şi emoţionale, până la vârste înaintate. Studii făcute recent într-un centru medical din New Castle (Anglia) au confirmat din plin acest lucru, punând în evidenţă trei elemente extrem de importante:
- salvia ajută la menţinerea tinereţii celulelor din care este formată scoarţa cerebrală (prin efectul antioxidant)
- salvia acţionează asupra receptorilor unor hormoni importanţi în menţinerea tinereţii organismului
- salvia inhibă formarea unor enzime care blochează procese extrem de importante la nivelul creierului, cum ar fi: memorarea, asocierea, sinteza. De altfel, această plantă acţionează printr-un mecanism similar celor mai noi tratamente ale Alzheimer-ului.
Administrarea de 4 ori pe zi a unei linguriţe de tinctură de salvie are, în consecinţă, efecte extrem de benefice pentru prevenirea senilităţii, a proceselor de degradare care apar la nivelul sistemului nervos central, odată cu vârsta. Mai mult, salvia stimulează capacitatea de memorare, favorizează activitatea intelectuală şi îmbunătăţeşte performanţele intelectuale, atât la cei în vârstă, cât şi la tineri. Primele rezultate în acest sens se văd după patru săptămâni de administrare constantă , un tratament complet durând între 2 şi 3 luni (putând fi făcut de 3 ori pe an).