traffic analysis

SALCÂMUL (Robinia pseudoacaccia)

__________________________________________

Cărţi de suflet










Tămăduitorul (film YT)      Inocenţă (film YT)
___________________________________________


Coroana este rară şi luminoasă, adesea globuloasă, formată din ramuri spinoase şi frunze compuse, cu 7-19 foliole eliptice, inserate pe un rahis lung. Florile sunt mari, albe sau uşor roze, grupate în raceme cu formă de ciorchine, lung de 10-20 cm, cu miros dulce-parfumat. Înflorirea are loc în a doua jumătate a lunii mai şi prima parte din iunie. Înainte de înflorire, ciorchinii sunt îndreptaţi în sus, iar după înflorire, în jos.
Florile rămân deschise 8-12 zile, iar secreţia nectarului începe să fie apreciabilă din momentul în care temperatura nopţilor depăşeşte 14 grade C, mai ales în zone apropiate de o sursă de apă, pentru a contribui la ridicarea umidităţii relative a aerului.


Fructele salcâmului sunt păstăi, ca orice specie din familia leguminoaselor, lungi de 5-10 cm, turtite, brun-roşcate, cu 4-10 seminţe în formă de rinichi.

Salcâmul, cu denumirea ştiinţifică Robinia pseudoacacia este originar din America de Nord, de unde s-a răspândit în toată Europa şi Asia.
În România a fost adus de turci prin anul 1750, mai întâi în sudul ţării, de unde s-a răspândit în toată ţara, atât ca arbore spontan cât şi plantat în liziere masive sau izolat. Predomină în zonele de câmpie şi de deal, în sudul Olteniei, Muntenia şi sudul Moldovei, pe marginea drumurilor şi pe lângă aşezările săteşti. Se remarcă printr-o mare capacitate de lăstărire şi de adaptare ecologică la condiţii climatice foarte variate, cu o bună rezistenţă, atât la gerurile iernii, cât şi la secetele de vară.


În parcuri şi grădini este plantat în scopuri decorative, melifere şi medicinale, fiind preferat de gospodari pentru frumuseţea florilor albe şi plăcut mirositoare şi a frunzelor de culoare verde-crud.

România are 100.000 de hectare de salcâm

Teritoriul ocupat de salcâm în România, atât în plantaţii masive, în liziere şi ca exemplare solitare, ajunge la aprox. 100.000 de hectare.
În scopuri medicinale, florile se recoltează în faza de maximă dezvoltare, prin strujire de pe axul principal al inflorescenţelor, numai pe vreme bine însorită şi se usucă la umbră, în straturi subţiri, în încăperi bine aerisite sau în podurile caselor acoperite cu tablă. Prin uscare se obţine un randament de 1 kg de flori uscate din 7 kg de flori proaspete.
Scoarţa se recoltează prin jupuire de pe ramurile tinere, la începutul primăverii (martie-aprilie), când porneşte circulaţia sevei sau la începutul toamnei (luna septembrie) şi se usucă la soare.


Florile sale dulci şi parfumate sunt locul favorit de întâlnire al albinelor, care îl preferă între toţi copacii de la noi. Se culeg doar din crângurile tinere, unde statura copacilor este mică, însă fără frunze, care se recoltează şi se usucă separat. După uscare, florile de salcâm se păstrează în saci de hârtie şi se utilizează în termen de maximum 2 ani.

Proprietăţile terapeutice ale preparatelor din flori de salcâm dau posibilitatea intervenţiilor în tratarea multor boli, mai ales în afecţiunile sistemului nervos şi în boli digestive şi pulmonare.
Sunt binecunoscute efectele antitusive, antispasmodice ale tractului respirator, emoliente ale secreţiilor bronşice, antiseptice, antinevralgice, calmante, uşor sedative etc.
Efectele vindecătoare ale florilor de salcâm se exercită la toate persoanele, indiferent de vârstă.
Acţiunile asupra sistemului nervos se manifestă prin capacitatea de a linişti, de a calma şi de a tonifia organismul aflat în diferite stări nevrotice.


PENTRU SISTEMUL NERVOS

Produsele din flori de salcâm sunt utilizate în multe afecţiuni psihosomatice care apar drept consecinţe directe ale unor tensiuni sufleteşti:
- stări conflictuale frecvente, cu tendinţe de agresivitate şi criticism exagerat;
- accese de mânie şi iritabilitate psihică;
- crampe musculare de natură nervoasă;
- epuizare nervoasă şi a forţei fizice şi intelectuale, degradând până la insomnii, stări de anxietate şi depresie psihică prelungită;
- reacţii necontrolate la stări stresante, dureri de cap şi migrene pe fond de stres;
- tulburări de memorie, de echilibru şi de văz ajungând, în unele cazuri, la erupţii herpetice pe piele;
- tulburări de apetit, cu lipsa poftei de mâncare sau cu foame excesivă, produse de o stare de gol afectiv, respectiv o lipsă a „hranei sufleteşti“.
Din experienţe îndelungate s-a constatat că aceste afecţiuni ale sistemului nervos dereglat se pot trata prin:
- inhalarea parfumului florilor de salcâm, cu efecte liniştitoare asupra psihicului, recomandându-se scurte plimbări prin preajma salcâmilor înfloriţi;
- aromatizarea camerei de lucru şi de dormit a bolnavului cu buchete de flori proaspete;
- consumul unei infuzii din flori uscate (1 lingură la 200 ml apă clocotită) luată în 3 reprize pe zi, într-o cură de 3 săptămâni, înlocuind total apa de băut;
- consumul zilnic a unui macerat la rece din flori ţinute 2-3 zile în miere de albine, luând câte 3-5 linguriţe pe zi;
- tinctură din 20 de grame de flori uscate care se macerează în 100 de ml de alcool 700, timp de 10-14 zile, din care se iau zilnic de 2 ori câte 10 picături.
În tratament extern al bolilor sistemului nervos sunt recomandate băi generale cu extracte din flori.


PENTRU APARATUL DIGESTIV

În tratamentul bolilor aparatului digestiv, de multă vreme este cunoscută acţiunea benefică a florilor de salcâm asupra gastritei hiperacide, mai ales cea apărută pe un fond de nervozitate, la acest efect contribuind glicozizii flavonici, care acţionează ca hipoacidifianţi.
Bune efecte se constată în combaterea arsurilor de stomac (pirozis), apărute mai ales noaptea, cu localizări retrosternale, datorate hiperacidităţii. De asemenea, sunt atenuate durerile în ulcerul gastric şi duodenal, în gastralgii hiperclorhidrice, reflux gastro-esofagian, indigestii după mese copioase cu alimente grase, în insuficienţă hepatică, crampe abdominale şi hernie hiatală. La copii, florile de salcâm pot avea efecte benefice în diareea acidă sau vărsături de lapte, precedate de agitaţie.
Tratamentele acestor boli digestive se pot face cu încredere, folosind o infuzie din amestec, în părţi egale, cu flori de salcâm şi frunze de dud bogate în carbonat de calciu cu efecte alcalinizante, de reducere a hiperacidităţii gastrice; se ia o linguriţă din amestec la 250 de ml de apă clocotită, se infuzează acoperit 10-15 minute şi se beau două ceaiuri pe zi, după mesele principale, în cure de lungă durată.


COMBATEREA BOLILOR PULMONARE

În cursul zilei, în locul apei potabile sau a sucurilor, este recomandat să se consume apă din flori de salcâm (o mână de flori uscate se macerează la rece, minim 8 ore, într-un litru de apă curată de izvor).
În bolile aparatului respirator, florile de salcâm sunt eficiente la combaterea tusei convulsive şi astmatice, răceli, viroze, a răguşelii, în infecţii acute ale căilor respiratorii, astm bronşic etc.
Tratamentul acestor afecţiuni se face cu ceai din flori de salcâm care acţionează asemănător cu supa de pasăre ce s-a dovedit a fi un aliment cu mare valoare nutritivă dar şi cu deosebită eficienţă în reducerea proceselor inflamatorii, calmarea tusei, a strănutului şi a secreţiilor nazale. Este demn de subliniat, că în cazul bolilor pulmonare nu să se neglijeze consumul ceaiul de salcâm, iar ca alimentaţie să se consume supe de pasăre, cel puţin la o masă pe zi.


UTILIZĂRI EXTERNE ALE FLORILOR DE SALCÂM

Datorită conţinutului ridicat în flavone şi robinozide, infuzia din flori de salcâm acţionează cu efecte diuretice, antiinflamatoare, de reducere a conţinutului de uree din sânge şi de calmare a durerilor reumatice sau a nevralgiilor dentare.
În afecţiunile dermatologice se folosesc florile uscate şi pulverizate care se pun pe răni provocate de arsuri şi pe furuncule sau se aplică prişniţe (cataplasme) preparate din 3 părţi miere de salcâm, o parte făină de grâu, schimbate la intervale de 10-12 ore.

Arsuri uşoare şi medii - se zdrobesc florile de salcâm şi se aplică direct pe locul afectat, vreme de două ore, după care se lasă pielea la aer să se zvânte şi, eventual, tratamentul se reia. Au efecte calmante rapide şi, important, favorizează o vindecare estetică.


Candidoza vaginală - se face o infuzie combinată concentrată (3 linguri la cană) de flori şi frunze de salcâm. Cu acest preparat se fac irigaţii vaginale în fiecare dimineaţă, lichidul fiind ţinut în vagin minimum 7 minute, înainte de a fi eliminat. Este un tratament excelent în această afecţiune, pentru că, pe lângă faptul că are efecte antimicotice puternice, salcâmul nu distruge flora normală, putând fi folosit zilnic, pe termene lungi.

Insomnie la copiii mici - se fac băi calde în care se adaugă infuzie combinată concentrată (10 linguri la litru) de flori de salcâm. Are efecte somnifere, calmează nervozitatea şi - spune medicina populară - cheamă visele frumoase la copii.


Mierea de salcâm, singura care nu se zahariseşte

Mierea de salcâm constituie un deliciu de neegalat, fiind mult apreciată pentru savoarea sa, pentru valoarea energetică mare (300 kcal la 100 grame produs) şi pentru multiplele proprietăţi terapeutice. Faptul că este singurul sortiment de miere care nu se zahariseşte, decât după foarte mult timp, constituie un avantaj luat în consideraţie de către consumatori.
Aroma naturală şi calităţile terapeutice se păstrează mai bine în mierea din fagure decât în cea centrifugată, întrucât fagurele conţine şi o anumită cantitate de ceară, polen şi propolis, constituind un amestec ideal pentru tratarea multor boli de plămâni şi inimă, pentru colite şi enterocolite, afecţiuni de ficat, boli ginecologice, anemie şi pentru menţinerea funcţiilor fiziologice active până la bătrâneţe. Nu întâmplător s-a constatat că apicultorii au o durată de viaţă mai mare cu 8 ani decât restul oamenilor, datorită unui consum frecvent de miere (mai ales în fagure), şi altor produse apicole (polen, propolis).

Mierea cu nuci este energizant garantat.
S-a dovedit că mierea de salcâm, diluată în puţină apă caldă şi luată înainte de mese sau seara înainte de culcare, are efecte deosebite în vindecarea ulcerelor (gastric şi duodenal).
Dacă se amestecă cu nuci mărunţite se realizează un produs delicios, cu efecte imediate în cazuri de oboseală fizică şi intelectuală, la persoane convalescente, la bătrâni, la sportivi şi la mame care alăptează.
Specialiştii gastronomi au integrat mierea şi florile de salcâm în multe preparate culinare cu efecte liniştitoare, mai ales în produse de patiserie, dulceaţă, peltea, marţipan cu migdale, antreuri, gogoşi cu aluat de clătite, salate, siropuri şi băuturi (hidromel, vin tonic şi lichior).


ALTE REŢETE

Gastrită, ulcer gastric şi duodenal - pulberea de flori mărunţite se administrează pe stomacul gol, de 4-6 ori pe zi. Tratamentul se face vreme de minimum o lună, putându-se relua ori de câte ori este nevoie. Florile de salcâm au efecte anti-acide şi calmante gastrice. Studii în curs de derulare indică faptul că florile de salcâm acţionează şi la nivelul sistemului nervos central, reducând răspunsul organismului la stările de stres psihic, ceea ce ar explica şi mai bine efectele benefice ale acestei plante în gastrita ce apare la persoanele suprasolicitate psihic ori care au probleme de echilibru emoţional.


Migrenă - se consumă infuzia combinată, câte un litru pe zi, îndulcită cu miere. Florile de salcâm reduc excitabilitatea nervoasă, fiind foarte utile în cefaleele şi în stările de greaţă ce se agravează la stimulii sonori şi auditivi. La persoanele la care durerile de cap şi fenomenele conexe apar pe fond de oboseală psihică, se recomandă cure de câte 4 săptămâni, în care se consumă infuzie combinată de flori de salcâm şi de tei, în proporţii egale. Pe timpul curei este bine să vă rezervaţi mai mult timp pentru somn, această combinaţie de flori ajutând sistemul nervos să se refacă prin odihnă şi prin relaxare.


Regurgitaţii acide - se administrează la 10-15 minute după fiecare masă câte o lingură rasă din combinaţia în proporţii egale de pulberi de flori şi frunze de salcâm şi de frunze de zmeur. Ambele plante au efecte anti-acide şi antispastice, ajutând la controlul fenomenului regurgitării.


Candidoza bucală şi digestivă - se consumă pe timpul unei zile infuzia combinată obţinută din 6 linguriţe de flori şi frunze de salcâm. Are efecte antimicotice şi ajută în timp la reglarea acidităţii organismului (element important în ţinerea sub control a candidozei).


Tuse - în timpul acceselor de tuse se bea infuzie caldă de flori de salcâm. În cazurile de tuse cronică se consumă zilnic un litru de infuzie combinată de salcâm, îndulcită cu miere. Este un excelent adjuvant şi în bronşită sau astm, având proprietăţi emoliente, anti-iritative şi expectorante.


Constipaţie - se consumă zilnic, dimineaţa, 3 linguri de flori proaspete de salcâm pisate şi amestecate cu miere. Este un tratament de sezon blând, dar cu efecte puternice, fiind recomandat mai ales femeilor şi copiilor.


PRECAUŢII ŞI CONTRAINDICAŢII LA TRATAMENTUL CU FLORI DE SALCÂM

Cu excepţia cazurilor de alergie, nu sunt cunoscute contraindicaţii sau reacţii adverse la tratamentele cu flori de salcâm.


CUM PREPARĂM ŞI CUM ADMINISTRĂM FLORILE

1. Pulberea

Se obţine prin măcinarea cât mai fină cu râşniţa electrică de cafea a florilor (şi eventual a frunzelor). Depozitarea pulberii obţinute astfel se face în borcane de sticlă închise ermetic, în locuri întunecoase şi reci, pe o perioadă de maximum 2 săptămâni (deoarece substanţele volatile se evaporă rapid). De regulă, se administrează de 4 ori pe zi, câte o linguriţă rasă, pe stomacul gol.


2. Tinctura

Se pun într-un borcan cu filet 15 linguri de pulbere de flori peste care se adaugă două pahare (400 ml) de alcool alimentar de 50 de grade. Se închide borcanul ermetic şi se lasă să macereze vreme de două săptămâni, după care se filtrează, iar tinctura rezultată se pune în sticluţe mici, închise la culoare. Se administrează din acest remediu de patru ori pe zi, câte o linguriţă, diluată în apă.


3. Infuzia fierbinte

Într-o cană cu apă clocotită se pune o linguriţă de flori, după care cana se acoperă şi se lasă la infuzat vreme de 10-15 minute. Se filtrează. Se bea ceaiul cât mai cald posibil şi, eventual, îndulcit cu miere. Efectele terapeutice sunt mult diminuate la infuzia fierbinte, în urma opăririi plantei (unele principii active se distrug), dar datorită efectului termic, este amplificată acţiunea antispastică, bronhodilatatoare sau sudorifică. Totuşi, de cele mai multe ori, este preferată în tratament infuzia combinată, care are efecte terapeutice mult mai ample.


4. Infuzia combinată

Se pun 3-4 linguri de plantă mărunţită la macerat în jumătate de litru de apă, vreme de 8-10 ore, după care se filtrează. Preparatul rezultat se pune deoparte, iar planta rămasă după filtrare se fierbe în încă jumătate de litru de apă, vreme de cinci minute, după care se lasă să se răcească şi se filtrează. În final, se amestecă cele două extracte, obţinându-se aproximativ un litru de preparat, care se foloseşte intern (1-2 căni pe zi) sau extern, sub formă de comprese şi băi.

Sănătate la ceaun - MĂMĂLIGA

__________________________________________

Cărţi de suflet










Tămăduitorul (film YT)      Inocenţă (film YT)
___________________________________________


Banala mămăliguţă poate deveni un medicament folositor în tratarea răcelilor şi
a pietrelor la fiere

Mălaiul este un înlocuitor de nădejde al produselor de panificaţie, numit de specialişti „prietenul intestinului subţire“. Dispreţuit pe nedrept, acest medicament tradiţional aduce numai beneficii atât omului sănătos, cât şi celui care suferă de boli grave. Cura cu mămăligă este foarte sănătoasă, o putem încerca în Postul Paştelui, pentru hrănirea organismului şi curăţirea intestinelor.


De ajutor ficatului şi intestinelor

Un aliment tradiţional cum e mămăliga a fost de multe ori subiect de cercetare al specialiştilor, fără a i se putea găsi o contraindicaţie. Fierturile de porumb au fost apreciate încă din vremea lui Columb, dar, ulterior, au ajuns să fie considerate hrana săracilor. Studiile recente au scos în evidenţă faptul că media de viaţă a triburilor amerindiene care se hrăneau cu porumb crud sau fiert, era mult mai mare decât a altor comunităţi învecinate, cărora le lipsea din dietă acest aliment.


Recent, s-a descoperit prezenţa în boabele de porumb a unor substanţe derivate ale acizilor arahidic şi palmitic, extrem de importante pentru sănătatea organismului. Aceşti acizi se absorb în intestin cu mare uşurinţă, fără a suferi transformări chimice decât în proporţie de 22-28%.
Ajunşi în sânge, se transformă în hidroxiacizi care vor purifica sângele de unele substanţe toxice. Efectul detoxifiant al substanţelor din porumb uşurează efortul ficatului de neutralizare a substanţelor toxice, reducând considerabil riscul la insuficienţe şi ciroze hepatice. La populaţiile unde se consumă zilnic terci de mălai, incidenţa bolilor hepatice este de 10 ori mai mică, iar copiii au o dezvoltare mai bună.


Ne ajută să trăim mai mult

Cercetătorii endocrinologi consideră că un consum zilnic de mămăligă scade cu 60% riscul de boli psihice generate de disfuncţii tiroidiene.
De asemenea, consumul de mămăligă reglează concentraţia de glucoză în sânge, fiind de folos diabeticilor. Reduce cantitatea de colesterol din sânge, scăzând astfel riscul de ateroscleroză şi, implicit, de infarct. Mai mult, banala mămăligă revitalizează funcţiile sexuale, în special feminine.


Rezultatele cercetărilor româneşti efectuate de antropologi în regiunea Bran-Rucăr (unde mămăliga e mai des pe masa românilor), arată că 9% din femeile de peste 65 de ani au avut o activitate ovariană foarte intensă, manifestată şi prin prelungirea vieţii sexuale chiar şi după vârsta de 72 de ani.
De asemenea, consumul de mămăligă este răspunzător şi de longevitate. Multă lume crede că mămăliga îngraşă. Ei bine, mămăliga moale are de patru ori mai puţine calorii faţă de pâine. Iar mămăliga vârtoasă are jumătate din caloriile pâinii. Încă din cele mai vechi timpuri, românii au folosit mămăliga ca leac.
De exemplu, doar pentru a evita pelagra, este suficient consumul zilnic de mămăligă cu o jumătate de litru de lapte şi un ou. Terapia a dat rezultate sute de ani.


Cataplasme aplicate pe piept

Tratamentele pe care ni le făceau bunicile noastre în copilărie, ne vindecau şi ne fereau de utilizarea abuzivă a antibioticelor. Mămăliga era la loc de cinste printre leacurile vechi. Pentru durere în gât şi răceală, se pun pe o tablă încinsă două linguri de mălai şi se stă cu nasul deasupra fumului produs, amestecînd continuu. În plus, se bea seara înainte de culcare un terci, ca o mămăligă subţire, în care se pune o bucăţică de unt. A doua zi, vă veţi simţi infinit mai bine.
În popor, unul din adjuvantele cu o eficienţă incredibilă în pneumonie este tot faimoasa mămăligă românească. Se lasă să se răcească, cât poate suporta pielea, după care se întinde pe zona pieptului într-un strat de două degete pe torace şi se ţine 15 minute, după care se înlătură, iar pielea se şterge cu un tampon înmuiat în spirt camforat.
Cataplasma cu mămăligă caldă e bună şi în bronşite, gripă, tuse cronicizată.
Aceeaşi aplicaţie se face în zona rinichilor pentru tratarea colicilor renale şi a nefritelor, pe zona inferioară a abdomenului, ca remediu rapid pentru anexite şi cistite.


De folos şi în obezitate

Pentru urcior: se pune mămăliga caldă pe pleoape, schimbând-o cît se poate de des. În caz de lipom, se poate face un tratament cu cataplasme cu mămăligă tare.
Se pune în strat de 3-4 cm pe locul lipomului, având grijă ca partea care vine în contact cu pielea să fie presărată cu tămâie fin pisată, aşa cum se pune sare pe o felie de pâine cu unt. Se aplică fierbinte, cât suportă pielea, şi se acoperă cu un obiect de lână, pentru a menţine temperatura locală ridicată.
Tratamentul se face în fiecare seară şi se ţine până se răceşte mămăliga.
Mămăliguţa e utilă şi celor care suferă de obezitate, deoarece acest aliment conferă o senzaţie de saţietate extrem de rapidă, datorită fibrelor alimentare din compoziţia sa.


Studiile de specialitate au arătat că la persoanele care consumă regulat porumb, anumite probleme generate de hipotiroidie, cum ar fi îngrăşarea, somnolenţa, lipsa de tonus fizic şi mental, sunt reduse considerabil. Gastrita hiperacidă şi ulcerul sunt ameliorate de consumul de mămăligă caldă în loc de pâine, mălaiul având, pe lângă efectul de reducere a acidităţii, şi o acţiune uşor calmantă, sedativă.
Studiile de nutriţie şi biochimie alimentară au arătat că mămăliga consumată frecvent ameliorează şi afecţiuni cum ar fi reumatismul, diabetul, menstruaţiile dificile cu sângerări abundente, anexita şi metroanexita, litiaza renală, hepatita.


De la mămăligă, la terci şi bulz

• În mod tradiţional, mălaiul se poate prepara în multe feluri: turtă în spuză, mălai în ţest (mălăiaş), mălai în tavă, terci, păsat, bulz, chitac, cocîrţău.
Porumbul ca atare se mai mănîncă şi fiert (în oală), fript (la spuză) sau făcut floricele (la tigaie). Mămăliga e şi ea de două feluri: pripită şi fiartă. Pe cea pripită o mănâncă mai mult orăşenii si se prepară punând mălai puţin câte puţin în apa sărată fierbinte, aşa încât mămăliga să fiarbă în mod egal toată.
Fierberea durează mai puţin decât la mămăliga vârtoasă, preferată mai mult la ţară . În acest caz, mălaiul se pune tot dintr-odată în apa sărată, se lasă să fiarbă până încearcă de mai multe ori să dea în foc, ca laptele. Atunci, se sparge cu făcăleţul. La sate, mămăliga vârtoasă nu se taie cu cuţitul, ci cu sfoară.
Terciul de mălai nu e altceva decât mămăligă pe jumătate lichidă, pe care o mâncau copiii cu plăcere cu felii de brînză sau zeamă de prune.
Păsatul este tot un fel de terci, însă mălaiul din care e făcut e mai grunjos, mai mare şi mai tare la fir.
Cocoloşul sau bulzul se face din brânză învelită în mămăligă şi coaptă apoi pe cărbuni. În unele locuri, mălaiul se amestecă cu dovleac fiert.


Ştiaţi că?

- 100 g făină de porumb are 351 calorii, 100 grame de pufuleţi au 520 calorii.
- Mămăliga se taie perfect, dacă lama cuţitului se umezeşte cu apă.
- Mămăliga nu mai face cocoloaşe, dacă înainte de a pune mălaiul la fiert îl stropiţi cu apă rece.

- Zahărul vanilat poate fi secretul mămăligii perfecte.
- Mămăliga nu îngraşă, dar combinată cu smântână şi brânză grasă, efectul va fi acelaşi ca în cazul unei cine copioase. În curele de slăbire, se recomandă iaurtul şi brânza de vaci.


Dieta cu mămăligă

Micul dejun: mămăligă fierbinte, cât mai crudă, amestecată în mod tradiţional cu un ou moale şi lactate.

Prânz: alimente obişnuite, dar înlocuiţi pâinea cu mămăligă
Cină: lapte bătut sau iaurt cu mămăligă.

Sursa: monitorulexpres.ro / Marţi, 16 martie 2010 08:38

LEURDA - un detoxifiant minune, după o iarnă lungă

__________________________________________

Cărţi de suflet










Tămăduitorul (film YT)      Inocenţă (film YT)
___________________________________________


După cum îi spune numele latinesc, Allium ursinum, leurda are calităţi asemănătoare usturoiului, de la miros şi gust, până la proprietăţi terapeutice.


Descriere:

Este răspândită în toată Euroasia, în special estul Europei şi Caucaz.

Leurda (usturoiul sălbatic) este o plantă perenă, care creşte în umezeala pădurilor, în locuri umbroase. Are rădăcina asemănătoare unei cepe şi tulpini înalte de 15 până la 40 cm, care poartă frunze mari, strălucitoare, de formă ascuţită şi culoare verde, proaspăt.


Din aprilie până în iunie are flori albe, caracterizate de o aromă de usturoi. Planta are seminţe negre şi se înmulţeşte prin polenizare.
Leurda nu necesită cultivare, are nevoie doar de o locaţie umbroasă, preferabil sub copaci, şi va creşte singură. Se dezvoltă cel mai bine în soluri umede, deşi se acomodează şi acolo unde solul este foarte umed doar iarna. Când are condiţii propice, va forma un adevărat covor şi poate fi destul de invazivă, având tendinţa de a se răspândi peste tot.
Leurda începe să se dezvolte de la mijlocul până la sfârşitul iernii, înfloreşte primăvara şi moare în mijlocul verii, ceea ce permite altor plante să crească în acelaşi spaţiu.


Descrierea condimentului : Leurda are un gust asemănător cu cel de usturoi, dar mai puţin puternic, iar aroma seamănă bine cu cea de arpagic, puţin usturoiată, puţin iute, dar nu foarte puternică.
Frunzele trebuiesc recoltate înainte ca planta să înflorească. Bulbul, mult mai mic decât cel al usturoiului, este rareori folosit.


Pregatire si depozitare : Frunzele se păstrează câteva zile, la răcoare, în sertarul de jos al frigiderului.
Cea mai bună metodă de păstrare a lor este prin congelare, sau prin includerea unui sos de tip pesto, alături de ulei de măsline, seminţe de pin, parmezan, eventual alte verdeţuri.
Bulbul plantei poate fi şi el păstrat, mai ales dacă este recoltat în iunie-iulie, caz în care rezistă cel puţin 6 luni.


Origine : Leurda este nativă din Europa centrală şi de vest. În SUA există o plantă sălbatică, cu miros de ceapă, allium tricoccum, folosită în scopuri similare.

Etimologie : în general, după cum se va vedea, denumirile plantei în mai toate limbile reflectă locul în care creşte, pădurile umbroase, şi momentul dezvoltării, în prag de primăvară.

Denumirea engleză “ramson” (în engleza veche “hramsan”) are o origine nesigură; denumiri înrudite se găsesc şi în alte limbi: “ramslok” în suedeză, “ramsen” în germană.


Denumirea românească, “leurdă” provine din “al” care înseamnă usturoi (din latinescul allium) şi “urda” care este înrudită cu cuvântul urs. Combinaţia ar da “usturoiul ursului” şi se explică prin aceea că, la ieşirea din hibernare, leurda este una dintre primele plante pe care urşii le pot întâlni şi consuma.

Bulgărescul “levurda” a fost împrumutat din română. Ursul este un element asociat plantei şi în alte limbi, cum ar fi o denumire alternativă engleză “bear’s garlic”.
Denumirea de “usturoi sălbatic” este asociată plantei în multe limbi: “ail sauvage” în franceză, “agrio skorko” în greacă, “dikij chesnok” în rusă, “yabani sarimsak” în turcă.
O altă denumire uzitată este cea de “usturoi de pădure”: “woutknooploock” în olandeză şi “ajo silvestre” în spaniolă.


Ce conţine planta:

- sulfură de alil (care conferă mirosul şi gustul de usturoi)
- vitaminele A şi C
- ulei eteric complex
- săruri minerale de calciu, fier, fosfor, sodiu, cupru
- adenizină, o substanţă cu rol în reducerea colesterolului şi împiedicarea formării trombilor
Pe scurt, cam tot ce-i lipseşte organismului după o iarnă grea.


Detoxifiant de excepţie

Frunzele proaspete au efecte antiseptice, bactericide, antitoxice, diuretice, hemostatice, hipotensive, antisclerotice, vermifuge şi stimulatoare ale peristaltismului intestinal.
Prin urmare, leurda este un purificator perfect pentru tot aparatul digestiv.
O cură de o lună cu leurdă face minuni.
Cele mai eficiente rezultate le avem, dacă mâncăm frunze proaspete, deoarece, prin uscare, ele îşi pierd întrucâtva proprietăţile curative.


Pentru o inimă puternică

Pe termen lung este adjuvantul cel mai bun în tratarea bolilor cardiace (ischemie, aritmie, tahicardie), fiind administrată în cure de câte 2-3 luni (cu 2 săptămâni de pauză), sub formă de tinctură.

Cum se ia:
- o linguriţă cu tinctură în puţină apă, de patru ori/zi, înaintea meselor principale.

Cum acţionează:
- substanţele active din leurdă au efecte vasodilatatoare, curăţă sângele de substanţe toxice, reduc hipertensiunea arterială, previn accidentele vasculare, evitând apariţia trombozei şi tromboflebitei prin fluidificarea sângelui şi dizolvarea plăcilor de colesterol.


Anumite substanţe active din leurdă neutralizează radicalii liberi din sânge, responsabili de îmbătrânirea organismului, au efecte de relansare a activităţii endocrine, previn sclerozarea vaselor de sânge şi favorizează circulaţia cerebrală.

Alte preparate

SUC
- combate reumatismul degenerativ.

Cum se prepară:
- o mână de frunze proaspete, tăiate foarte fin, se pun într-un vas de sticlă, în care se toarnă deasupra un pahar de apă călduţă. Se lasă la macerat la temperatura camerei timp de 4 ore, apoi se filtrează prin tifon.
Se bea imediat după preparare, câte 1-2 pahare/zi, pe stomacul gol, în cure de minim 20 de zile.

Efecte suplimentare:
- combate mastita, previne apariţia nodulilor la sân, înlătură efectele nocive ale tutunului printr-o acţiune puternic antitoxică. Vindecă rănile proaspete.


TINCTURĂ

Remediu contra uitării şi, mai ales, o metodă sigură de a păstra peste an, minunatele proprietăţi ale leurdei.

Cum se prepară:

- frunzele proaspăt culese se taie mărunt şi se introduc într-o sticlă. Se adaugă alcool rafinat de 38-40 grade, până sunt acoperite. Se lasă la loc însorit 2 săptămâni, se strecoară şi se pune la păstrare în sticle mici de culoare închisă.
Se consumă de patru ori/zi câte 15 picături, puse în apă sau ceai de plante.

Efecte suplimentare:
- tratamentul este eficient în bolile cardiovasculare.


VIN

Remediu minunat pentru persoanele în vârstă, cele care suferă de tuse rebelă, insuficienţă respiratorie, expectoraţii persistente şi tuberculoză pulmonară.

Cum se prepară:


- se pune un pumn de frunze proaspete sau de bulbi mărunţiţi în 500 ml de vin alb. Se fierb 5 minute, se lasă la infuzat alte 10 minute, apoi se strecoară şi se îndulceşte cu miere.
Se bea dimineaţa câte un păhărel, timp de 14 zile.

Efecte suplimentare:
- este un tonic de invidiat.


INFUZIE

Acţionează în boli gastrointestinale, precum diaree acută şi cronică, dizenterie, indigestii, insuficienţă biliară, colici abdominale, balonări şi distruge viermii intestinali, inclusiv limbrici.

Cum se prepară:

- două linguriţe cu frunze tocate mărunt se pun în 200 ml de apă clocotită. Se lasă la infuzat 10 minute.
Se beau 1-2 căni/zi.

Efecte suplimentare:
- curăţă rinichii şi vezica urinară, stimulând urinarea şi eliminând excesul de acid uric, prevenind astfel crizele de gută.


Cum mai putem folosi leurda:

Miere
Albinelor le place leurda, care, de altfel, are nişte floricele foarte frumoase şi cu miros puternic. Un stup plasat într-o zonă invadată de leurdă înflorită, asigură o depunere de 1 kg de miere/zi.


Utilizari culinare : Leurda este folosită în bucătăria europeană, dar, neputând fi cultivată, nu a câştigat o mare importanţă.
Frunzele uscate au un miros slab şi pot fi folosite în cantităţi mari. Se pot conserva foarte bine preparate într-un sos ca pesto, sau prin congelare.

Frunzele au un gust delicios când sunt crude, cu o aromă de usturoi, mai blândă decât a acestuia, şi dau o aromă într-adevăr distinctă salatelor de iarnă, omletelor, sosurilor, piureului de cartofi etc. Sunt folosite la asezonarea supelor, tocanelor, salatelor şi pot fi utilizate chiar şi în loc de spanac.


Primăvara frunzele sunt culese şi folosite crude pentru a aromatiza brânza, supele şi sosurile. Se foloseşte, de asemenea, la preparare de unt aromat; leurda se toacă şi se amestecă bine cu unt moale. Acest unt poate asezona carnea friptă, sau prăjită.

Leurda nu trebuie fiartă, ci utilizată doar crudă, frunzele fiind amestecate în mâncare exact înainte ca aceasta să fie servită. Altfel, cea mai mare parte a aromei se pierde, parfumând aerul din bucătărie şi nu mâncarea.


În Germania şi în restul Europei centrale, leurda a câştigat multă popularitate în ultimii ani.
Florile au aromă mai puternică decât frunzele, în cantităţi mici fiind un element decorativ valoros pentru salate, cărora le îmbunătăţeşte gustul şi buchetul.
Bulbul poate fi şi el mâncat crud sau gătit şi poate fi recoltat pe toată durata anului, deşi este mai bun când planta hibernează, adicş între iulie şi ianuarie. Are o aromă puternică de usturoi, deşi este mai mic şi mai greu de folosit.


Alte reţete:
- salate în combinaţie cu salată verde, spanac tânăr, frunze de păpădie
- în asociere cu urzica, spanacul, ştevia, în supe, ciorbe, pireuri, găluşte, perişoare ş.a.
- ca decoraţie comestibilă
- sandvişuri cu puţin unt şi leurdă tăiată mărunt, amestecată cu pătrunjel la fel de mărunt tăiat.


PE SCURT:

- fluidifică sângele
- ajută la îmbunătăţirea memoriei
- tratează eficient insomnia
- atenuează insuficienţa respiratorie provocată de tuse
- stopează diareea acută şi cronică însoţită de balonări şi colici
- grăbeşte vindecarea rănilor
- adjutant în tratarea hipertensiunii arteriale
- accelerează procesul de recuperare după un accident vascular
- previne şi tratează guturaiul
- înlătură efectele nocive ale nicotinei şi ale fumatului
- este eficientă în tratarea reumatismului
- ajută la combaterea eczemelor
- favorizează circulaţia cerebrală.

PRECAUŢII ŞI CONTRAINDICAŢII

Planta este mult mai bine tolerată de sistemul digestiv, decât usturoiul.
Dar cei cu stomac sau colon foarte sensibile este de preferat să folosească leurda mai rar.
Nu este indicată mamelor care alăptează, deoarece schimbă gustul laptelui, gust ce poate fi neplăcut pentru sugar.