traffic analysis

Iarba grasă, o buruiană de care puţini ştim


__________________________________________

Cărţi de suflet










Tămăduitorul (film YT)      Inocenţă (film YT)
___________________________________________

Plantele sunt uzine de nutrienţi. Folosite cu pricepere şi în mod constant, ele pot înlocui cu succes orice medicamente şi suplimente costisitoare. De exemplu, dacă iei suplimente cu ulei de peşte, ulei cu omega 3, ulei de in sau antidepresive, le poţi înlocui pe toate cu iarba grasă, şi te vei bucura de o stare mai bună de sănătate, pe lângă faptul că vei şi economisi mai mulţi bani.
Iarba grasă (Portulaca oleracea)  numită şi graşiţă, buruiană grasă, iarba sau pita porcului, este o plantă spontană (o buruiană) ce apare frecvent printre culturile agricole. Este menționată de Dioscoride în lista plantelor medicinale folosite de daci, sub numele de lax.
Planta are o tulpină cărnoasa, tărâtoare, de forma cilindrică, iar frunzele spatulate, suculente, îngustate spre baza. Florile sunt de culoare galben portocaliu sau roșiatice. Fructul este o capsulă cu numeroase semințe mici de culoare cenușie. Într-un gram intră cca 2400 de semințe. O sămânță își păstrează proprietățile germinative 3-4 ani.

Nu o vei găsi în supermarket sau în magazinele naturiste (nu momentan). O poţi găsi numai în sălbăticie, ceea ce nu e deloc greu, pe timp de vară. În zona rurală, o găseşti prin grădini. În oraş, caută printre spaţiile verzi şi standurile cu flori.
Cu tulpinile ei groase, suculente şi târâtoare, şi frunzele verzi cărnoase, iarba grasă seamănă mai mult cu o plantă suculentă, nu cu una anuală, rezistentă. Seminţele ei fac faţă cu uşurinţă iernilor lungi şi friguroase.
Iarba grasă se culege prin tăierea vârfurilor moi - care pot fi de 2,5 cm sau de 20 de cm, în funcţie de dimensiunea plantei.
Se consumă crudă, asezonată cu ulei de măsline şi oţet, ori se sotează în puţin unt sau se adaugă în salate şi supe
Ca orice plantă, iarba grasă are o lungă istorie a folosirii ei în scop terapeutic.
Sucul plantei, aplicat peste piele, poate vindeca iritaţii, unele boli sau muşcături de insecte. Poate fi folosit şi împotriva tusei.
Iarba grasă este antibacterială, antiscorbutică, depurativă, diuretică şi febrifugă. Frunzele sunt bogate în omega-3, mai mult decât oricare altă plantă. Omega-3 are efecte benefice asupra sistemul imunitar, presiunii sângelui, nivelulului colesterolului, şi ajută chiar în problemele psihologice.
Experţii în plante spun că iarba grasă conţine până la 4000 ppm de acid alfa linoleic omega-3 (ALA) - ceea ce înseamnă că o porţie de 100 grame conţine 400 mg de ALA.
Puii hrăniţi cu iarbă grasă, fac ouă ce conţin cu până la de 20 de ori mai mult omega-3, decât ouăle obişnuite.
 
Este o sursă mai gustoasă, mai sigură şi mai eficientă de omega-3, decât suplimentele. Pentru a mări asimilarea acestuia, se poate consuma cu ulei de nuci.
Iarba grasă este o plantă ce combate depresia. Este una dintre cele cinci plante - pe lângă salată, frunzele de amarant, spanacul sălbatic şi năsturel - cu conţinutul cel mai bogat în substanţe antidepresive. Este, de asemenea, o sursă superioară de calciu, magneziu, potasiu, fenilalanină şi triptofan, toate fiind cunoscute pentru capacitatea lor de a ameliora efectele substanţelor depresive din creier.

Iarba grasă este plină de nutrienţi. O singură porţie, cât o cană, conţine necesarul zilnic de vitamina E, precum şi cantităţi semnificative de vitamina C şi pro-vitamina A.
De asemenea, este şi una dintre sursele cele mai bune de magneziu. O cană furnizează necesarul minim de 450 mg. Lipsa de magneziu este asociată cu diabetul, migrenele, osteoporoza, hipertensiunea şi astmul.
O cană de iarbă grasă proaspătă furnizează peste 2000 mg de calciu şi 8000 mg de potasiu. Femeile care iau suplimente cu calciu, nu îşi întăresc oasele prea mult în acest mod. Femeile care consumă alimente bogate în calciu -  urzică, iarbă grasă, seminţe de susan - au oase flexibile, rezistente la fracturi.
Seminţele de iarbă grasă au fost descoperite în peşteri din Grecia, locuite cu 16.000 de ani în urmă.
Nu uita însă că plantele nu sunt medicamente şi nu acţionează ca acestea. Plantele hrănesc, întăresc şi tonifică. Efectele lor sunt profunde şi de durată, însă au nevoie de ceva timp pentru a deveni vizibile.
Iarba grasă este un aliment, aşa că poate fi consumată în siguranţă şi în paralel cu utilizarea de medicamente. Pe măsură ce efectele sale încep să devină evidente, cu acordul medicului, poţi reduce treptat cantitatea şi numărul de medicamente şi suplimente pe care le iei.

Iarba grasă în oţet

Timp de preparare: 15 minute (inclusiv timpul necesar culesului plantelor).
Mod de preparare: Se foloseşte un borcan cu capac de plastic, sau orice recipient cu gură mai largă. Se umple recipientul cu iarbă grasă proaspată şi tăiată în bucăţi de 5 cm, lăsând şi ceva spaţiu în borcan.
Se umple borcanul sau sticla cu oţet din cidru de mere la temperatura camerei, cât să acopere bine plantele, apoi se pune capacul de plastic (capacele de metal vor prinde rugină). Se pune o etichetă cu data. Va fi gata de consum în şase săptămâni; dar poate sta şi până la un an.
Sugestii de consum: Se pot consuma ca atare, sau se pot folosi ca garnitură la legume verzi gătite, fasole, sau în salate, pentru o aromă deosebită şi un aport bogat de minerale.

Gazpacho cu iarbă grasă

Portii: 6-8
Timp de preparare: o oră (inclusiv timpul necesar culesului plantelor).
Această reţetă se poate face spre sfârşitul verii. Este un fel de mâncare pe gustul oricui, chiar şi al copiilor, pentru că nu are ceapă, usturoi, şi niciun fel de piper. 
Se taie cubuleţe roşii coapte, suculente (preferabil jumătate tomate rosii, jumătate tomate portocalii), cam 6 căni. Roşiile, cu tot cu sucul lăsat, se pun într-un bol mare de salată. Se curăţă castraveţii de coajă şi de seminţe, apoi se taie cuburi şi se pun cam 4 căni peste roşii. Se adaugă 1 lingură cu sare de mare. Se amestecă bine, se acoperă şi se lasă la frigider câteva ore. Înainte de a servi, se adaugă 4 căni de iarbă grasă (vârfurile moi), cam 20 de frunze de busuioc proaspăt şi 10 frunze de shiso proaspete (se taie de-a lungul frunzei de dimensiunea unei "îmbucături"), 2-3 linguriţe usturoi granulat, 2 linguri suc de lămâie şi jumătate de cană cu ulei de măsline extra virgin. Se potriveşte de sare după gust.

Sursa: https://viataverdeviu.ro/

Plante toxice


__________________________________________

Cărţi de suflet










Tămăduitorul (film YT)      Inocenţă (film YT)
___________________________________________

Omagul este una dintre cele mai toxice plante din ţara noastră şi Europa Centrală.
Denumiri populare: mărul lupului, cucurbețea, cucurbețică, dalac, fasolea cioarei, lepădătoare, lingura frumoaselor, lingura popii, omag, păsulică, fasolică, remf, limba lupului.

Principalul alcaloid din această plantă este aconitina - o toxină destul de periculoasă, care poate provoca prin ingestie tulburări gastro-intestinale grave, încetineşte ritmul cardiac şi poate duce chiar la moarte. Otrava poate fi absorbită şi prin piele sau răni deschise. Se cunosc cazuri în care unor persoane li s-a făcut rău după ce au mirosit florile.
Numită popular şi iarba fierului, este o plantă otrăvitoare ce se dezvoltă în zonele montane de la noi din ţară. Rădăcina este extrem de otrăvitoare, deoarece conţine aconitina. La fel de toxice sunt şi seminţele.

Omagul albastru (Aconitum napellus) este o plantă erbacee, din familia Ranunculaceelor, mare iubitoare de zone muntoase, stâncoase. Creşte în flora spontană în tot lanţul carpatic.











Omagul galben (Aconitum anthora) este o plantă erbacee veninoasă din familia Ranunculaceae. Are rădăcinile îngroșate, cărnoase, cu formă de fus. 
Tulpinile sunt scunde, au o lungime de maxim 400 mm. Tulpinile sunt drepte și cu numeroase frunze adânc spintecate în numeroase diviziuni subțiri și înguste. Florile sunt de culoare galben palid. Sunt înghesuite la partea superioară a tulpinii într-un spic.

Omagul galben înflorește în lunile iulie-august. Este răspândit în locurile ierboase și stâncoase de munte, uneori crește și în regiunile de dealuri.












Istoric:
- scriitorii antici pomenesc de o plantă, "akoniton". Ovidiu afirma că este o plantă magică, folosită de Medeea şi că s-ar fi născut din balele Cerberului - câinele cu trei capete - atunci când Hercule l-a târât afară din Infern, la porunca regelui Eurystheus.
- Teofrast susţine că akoniton poate fi preparat în aşa fel încât moartea celui otrăvit să survină abia după câteva luni sau chiar ani.
- cu omag ar fi fost omorâţi împăratul roman Claudius şi Papa Hadrian VI.
- dacii foloseau planta pentru otrăvitul săgeţilor.
- în cartea sa despre plante, medicul italian Pietro Mattioli redă foarte exact şi plastic un experiment cumplit, la care a asistat în anul 1561, la Praga: Arhiducele Ferdinand, care deţinea un praf ce acţiona împotriva tuturor otrăvilor, a vrut să-i testeze efectul şi asupra omagului. Un tânăr, condamnat la moarte pentru tâlhărie, s-a pus de bunăvoie la dispoziţia arhiducelui, întrucât, în caz de supravieţuire, pedeapsa cu moartea ar fi fost anulată. Dar testul s-a sfârşit rău pentru el. Praful care ar fi trebuit să anihileze efectul omagului, s-a dovedit a fi ineficient, astfel că tânărul a murit în chinuri groaznice, în spasme, frisoane reci şi calde, vărsături.
- Omagul se numără printre ingredientele folosite de vrăjitoare la prepararea unor alifii, înscrise, de altfel, în dosarele proceselor, şi mai cu seamă de învăţaţii din era modernă timpurie.
- nu chiar întotdeauna, dar foarte frecvent, printre componentele alifiilor narcotizante se află si omagul.
- este posibil ca denumirea de "trăsurica lui Venus", folosită mai ales în unele locuri din Ţara Rinului (Renania) să fie legată de utilizarea omagului la vrăjile de dragoste.
- Romeo, iubitul Julietei s-a otrăvit folosind omag.
- în trecut, era folosit la impregnarea capcanelor cu sevă, la ungerea vârfurilor de săgeţi când se mergea la vânătoare de lupi, sau când se mergea la război.  
- a fost folosit în etno-medicină în concentrații scăzute, în medicina tradițională chineză pentru a trata "răceala", "nebunia" și "deficiența Yang".

Principalele simptome ale otrăvirii cu această plantă sunt: greaţă, vomă, ameţeli, pierderea simţurilor, furnicături şi încetinirea ritmului cardiac.
Proprietăţiile otrăvitoare ale speciei sunt cunoscute de secole întregi. La oameni, ingerarea accidentală poată fi fatală. Planta conţine neurotoxine şi cardiotoxine care duc, în doar jumătate de oră, la deces.

_________________________________________



Spânzul oriental (Helleborus orientalis) – este o plantă care la contactul cu pielea poate provoca dermatite.
Helleborus orientalis este prescris de către medicii ruşi pentru pierderea în greutate.






 












 ________________________________________



Steregoaie (veratrum album)
 


Planta este răspândită în Europa, Asia şi nordul Africii. În România poate fi întâlnită în fâneţe şi păşuni montane, unde creşte în pâlcuri, mai ales in jurul stânelor. Este toxică, deoarece conţine alcaloidul numit veratrină. Extractul din rizomi are întrebuinţări insecticide.






 

Cunoscută şi ca Veratrum lobelianum, Veratrum album creşte în Europa, în părţile vestice ale Asiei (Siberia, Turcia, Caucaz).
Este o specie perenă, care are în pământ un rizom tuberculiform. Tulpina aeriană ajunge până la 1,5-2 m înălţime, şi este foliată. Frunzele sunt mari, sesile, ovate. Florile alb-gălbui sunt grupate într-o inflorescenţă mare. Sunt hermafrodite, cele de sus fiind unisexuate, mascule. Fructul este o capsulă.
În 2014, s-a afirmat că Alexandru cel Mare ar fi putut fi otrăvit de un vin făcut din Veratrum album.

________________________________________


Veratrum Lobel aparține familiei crin, și este o plantă erbacee perenă, care poate ajunge la o înălțime de doi metri. Are o tulpină puternică, frunze mari și flori mici verzi. Întreaga plantă este otrăvitoare.
Spânzul Lobel este foarte asemănător cu spânzul alb, din Carpați şi Ucraina de Vest.















 _______________________________________


Salcâmul galben (laburnum anagyroides) – se mai cunoaşte şi sub denumirea de bobitei, drob, grozamă, lemnul bobului.
Este o plantă lemnoasă sub formă de arbore scund, sau tufă cu frunze trifoliate, având toate foliolele egale şi fin păroase pe partea inferioară. Florile de culoare galbenă-aurie sunt unite în inflorescenţe sub formă de ciorchini care atârnă. Fructul este o păstaie şi conţine seminţele mici de culoare neagră cu suprafaţa netedă şi lucioasă.
Se cultivă ca plantă ornamentală prin grădini şi parcuri, dar se poate întalni şi în flora spontană mai ales în Oltenia.
Salcâmul galben este otrăvitor, întrucât conţine alcaloidul Cytisine, prezent pe toată suprafaţa plantei. Înghiţirea seminţelor sale este mortală.













 _____________________________________


Dediţelul (pulsatilla)  – este o plantă toxică ce se întâlneşte în zonele montane.
Dediţeii mai au şi denumirea de sisinei, floarea  Paştelui, floarea ursului sau floarea vântului. Sunt plante perene, ierboase, care înfloresc primăvara devreme. În flora spontană a Românei se întâlnesc trei specii de dediţei:
  - Pulsatilla montana (Anemone pulsatilla),
  
 















- Pulsatilla vulgaris (Pulsatilla pratensis) 



  












 
- Pulsatilla alba (Pulsatilla alpina ssp. alba).













  
Dediţeii (Pulsatilla sp.) sunt anemone care aparţin familiei Rannuculaceae.
Dediţeii sunt plante toxice, îndeosebi în stare proaspătă, dar mai ales specia Pulsatilla vulgaris, nefiind considerată a fi oficinală pentru fitofarmacia casei, dar care se utilizează foarte frecvent în homeopatie, sub formă de diluţii.
  Speciile oficinale (Pulsatilla montana, Pulsatilla alba) sub formă uscată, deşi sunt mai puţin periculoase, nu sunt lipsite de toxicitate. Prin faptul că dediţeii conţin protoanemonină (aglicon al anemoninei) - substanţă citotoxică acumulabilă în organism - atât supradozajul cât şi administrarea mai îndelungată, chiar dacă este cumpătată, poate aduce fenomene toxice organismului.
  Din 2007, Pulsatilla montana este declarată specie ocrotită pe întreg teritoriul României.


______________________________________


Mătrăguna (Atropa belladonna) este o specie de plante erbacee perene prin rizom, care face parte din genul Atropa, familia Solanaceae, alături de Mandragora officinarum. Mai este denumită și beladonă, cireşele morţii, murea diavolului, doamna-codrului sau doamnă-mare, cireașa-lupului, iarba codrului, țilidonie sau planta vrăjitoarelor.
Substanțele active sunt reprezentate de alcaloizi, în special hiosciamină, atropină, scopolamină, beladonină.

O serie de mituri îi conferă puteri magice mătrăgunei - una dintre cele mai cunoscute plante din tradiţia populară a românilor. Mătrăguna - numită şi împărăteasa buruienilor - a fost folosită din timpuri arhaice în vrăji şi descâmtece de dragoste, iar ritualul prin care era culeasă, este ciudat. Potrivit obiceiului, fetele dansau goale în locul în care se găsea planta, îmbrăţişându-se şi sărutându-se.

Este o plantă otrăvitoare, cu frunze ovale, flori violete şi purpurii. Înfloreşte în toiul verii, şi are fructe negre şi lucioase.
Fructele ei pot fi confundate uşor cu cireşele negre sau cu coacăzele negre. Două sau trei bace înghiţite sunt suficiente pentru a provoca moartea.
Atât fructele, cât şi frunzele, sunt extrem de toxice. Se cunosc cazuri în care, după ce au mâncat doar două fructe, copiii au murit.
Este una dintre cele mai toxice plante din Emisfera Vestică. Consumarea fructelor duce la delir, halucinaţii, pupile dilatate, sensibilitate la lumină, tahicardie, dureri de cap, erupţii ale pielii şi convulsii.
Dacă nu se primeşte la timp antidotul, cei care mănâncă aceste fructe, vor muri din cauza problemelor de respiraţie şi a ritmului alert al inimii.

____________________________________



Oţetarul roşu (rhus typhina) – este originar de pe continentul nord-american, de unde a fost adus în Europa în secolul al XVII-lea, drept plantă ornamentală destinată să înfrumusețeze parcurile și grădinile, în special toamna, când foliajul său capătă nuanțe intense de roșu și orange.
Este cea mai răspândită specie de oțetar de la noi din țară. Este ușor de întâlnit prin majoritatea marilor parcuri din orașe, unde, de obicei, este tuns în așa fel încât seamănă cu un mic palmier.
Oţetarul este un arbust de dimensiuni medii (5-6m), cu frunze panete, compuse din până la 31 de foliole nu mai mari de 10 cm, cu marginile zimțate. Tulpina și pețiolul frunzelor sunt acoperite cu perișori ruginii ce îi conferă un aspect catifelat, care, alături de încrengătura bogată a ramurilor, dau impresia coarnelor de cerb, drept pentru care a și fost astfel numit în țările anglosaxone - staghorn sumac - adică oțetar coarne-de-cerb.
Acest tip de sumac adus de peste ocean, a avut întrebuințări alimentare în tradiția triburilor native americane. Din fructele sale se făcea o băutură tradițională, astăzi numită limonadă indiană, căreia îi se mai zice și sumac ade sau sumacadă, rhus juice sau suc de oțetar. Acest suc se obține din înmuierea în apă rece a fructelor, care apoi sunt zdrobite, iar lichidul trecut prin tifon și îndulcit.
Tot nativii americani foloseau frunzele și fructele de oțetar pentru aromatizarea tutunului, o altă plantă cunoscută astăzi în toată lumea, dar care provine tot de pe continentul nord-american.
Oţetarul roşu e capabil să stimuleze secreţia unui ulei vegetal (urusiol), care, în contact cu tegumentul poate determina apariţia unei reacţii alergice cutanate.
De asemenea, oţetarul sălbatic e responsabil de apariţia dermatitei de contact - erupţie tegumentară de natură alergică, ce apare la contactul cu această plantă. Erupţia caracteristică este sub formă de linii roşii, viu colorate, însoţite de vezicule sau urticarii. Acest tip de dermatită, numit şi dermatita plantelor, este una dintre problemele alergice întâlnite cel mai des.

_____________________________________


Măselăriţa (Hyoscyamus niger) – numită şi bruscalan, iarba neagră, lacrimile Elenei, oag, holman, pojarniţă. Uneori este numita şi nebunăriţă.
De regulă, creşte în locuri umede şi poate trece neobservată. Poate ajunge chiar şi la jumătate de metru. Are flori galbene, cu mijloc roşiatic.
Are un miros greu, puturos, şi creşte prin locuri cultivate şi necultivate, pe lângă drumuri, case, dărâmături, garduri, prin câmpuri şi grâne.
Măselăriţa este o plantă foarte toxică.
Principiile active ale măselariţei sunt hiosciamina şi hioscina.
Acţiunea hiosciaminei este narcotică şi toxică, întocmai ca a mătrăgunei (beladona), iar hioscina, căreia chimiştii îi mai zic şi scopolamină, acţionează ca midriatic (dilatează pupilele, ca atropina) şi ca hipnotic.
Otrăvirea cu măsălariţă are ca semne: excitaţie mare, puls plin, faţă roşie, ameţeli, lipsă de putere în muşchi, pupilele dilatate, vederea dublă, greaţă, vărsături, tâmpeală.
Este o plantă halucinogenă, folosită înainte vreme de vrăjitoare pentru a prepara licori ce generau halucinaţii. De asemenea, Shakespeare ne povesteşte că regele Danemarcei a fost omorât cu sevă de măselariţă turnată în ureche în timp ce dormea.

_______________________________________


Continuare CLIC AICI